Am văzut spectacolul-ceremonie de deschidere a JO de la Paris. N-aș fi putut să-l ratez. Unii au rîs răutăcios de ploaie, majoritatea au fost dați pe spate (nu știu dacă și peste cap). Ideea cu Sena-scenă nu poate fi considerată decît genială, chiar dacă extrem de laborioasă. Mi-a plăcut Maria Antoaneta cu capul în mîini la Conciergerie și finalul, cu colectivul de purtători de flamă și cu vasul olimpic plutind trans-teritorial.
Dar și (adică) hors sol, asemenea capitalului global, maritim oportunist, care (adică) acostează doar în porturi offshore. Extrema dreaptă s-a sufocat absolut superficial de indignare acuzînd ceea ce reprezentanții ei numesc, cu intenții infamante, "wokism", dar ar trebui numit mai degrabă trans-categorialism. Trans, în genere. Iar cîntecul popular-revoluționar Ça ira ar trebui predat și analizat în școli, și adoptat ca imn.
În general însă, lumea a fost încîntată, considerînd spectacolul "istoric".
Mai puțin mi-a plăcut că unele delegații au beneficiat de vase nu numai mari, ci mai ales individuale, în vreme ce altele au fost nevoite să se înghesuie. Asta e. Cînd lumea însăși tinde, în ansamblul ei, să devină o plută a Meduzei, ambarcațiunile individuale, cu borduri (bòrduri, bordúri) certe și sigure, nu mai contează.
Dar dincolo de separațiile politice de suprafață, pentru fraieri limbuți, cu adevărat "incluziv", sau infra-incluziv, sau sub-incluziv, unificator doar în super-țoale Dior, ar trebui considerat capitalul de lux: marca Luis Vuitton (nava-amiral a grupului LVMH), omniprezentă în schimbul a peste 100 de milioane de euro sponsorizare.
Deci: "wokism", incluzionism (inclusivism), multiculturalism și X-identitarism, dar numai la vîrf, ca democrație doar în cadru de viață neoliberal.
Ah ça ira ! Dar numai așa.
Combinația neoliberal incluzivă este marca, mesajul de facto al acestui spectacol. Adică noua producție de hiper-semne. Țoalele de marcă ca simboluri performative ale singurei inclusivități permise, cea neoliberală.
Foarte pe scurt vorbind: revoluție de formă cu banii luxului. Și luxul marcat, însemnat, ca normă și standard ale vieții de zi cu zi, să sufere lumea și să se calce indivizii unii pe alții pe gît pentru a fi marcați, însemnați, ca vitele-n staul (vorba unuia: "parcul/țarcul uman").
Ideologia e doar (de) spectacol, dar/iar spectacolul e ideologia.
Doar moda este simplu, univoc, apodictic eternă. Moda e Timpul însuși. Cît mai e timp (și n-a fost făcut tot - prezent, trecut, viitor - bani)...
Dar și (adică) hors sol, asemenea capitalului global, maritim oportunist, care (adică) acostează doar în porturi offshore. Extrema dreaptă s-a sufocat absolut superficial de indignare acuzînd ceea ce reprezentanții ei numesc, cu intenții infamante, "wokism", dar ar trebui numit mai degrabă trans-categorialism. Trans, în genere. Iar cîntecul popular-revoluționar Ça ira ar trebui predat și analizat în școli, și adoptat ca imn.
În general însă, lumea a fost încîntată, considerînd spectacolul "istoric".
Mai puțin mi-a plăcut că unele delegații au beneficiat de vase nu numai mari, ci mai ales individuale, în vreme ce altele au fost nevoite să se înghesuie. Asta e. Cînd lumea însăși tinde, în ansamblul ei, să devină o plută a Meduzei, ambarcațiunile individuale, cu borduri (bòrduri, bordúri) certe și sigure, nu mai contează.
Dar dincolo de separațiile politice de suprafață, pentru fraieri limbuți, cu adevărat "incluziv", sau infra-incluziv, sau sub-incluziv, unificator doar în super-țoale Dior, ar trebui considerat capitalul de lux: marca Luis Vuitton (nava-amiral a grupului LVMH), omniprezentă în schimbul a peste 100 de milioane de euro sponsorizare.
Deci: "wokism", incluzionism (inclusivism), multiculturalism și X-identitarism, dar numai la vîrf, ca democrație doar în cadru de viață neoliberal.
Ah ça ira ! Dar numai așa.
Combinația neoliberal incluzivă este marca, mesajul de facto al acestui spectacol. Adică noua producție de hiper-semne. Țoalele de marcă ca simboluri performative ale singurei inclusivități permise, cea neoliberală.
Foarte pe scurt vorbind: revoluție de formă cu banii luxului. Și luxul marcat, însemnat, ca normă și standard ale vieții de zi cu zi, să sufere lumea și să se calce indivizii unii pe alții pe gît pentru a fi marcați, însemnați, ca vitele-n staul (vorba unuia: "parcul/țarcul uman").
Ideologia e doar (de) spectacol, dar/iar spectacolul e ideologia.
Doar moda este simplu, univoc, apodictic eternă. Moda e Timpul însuși. Cît mai e timp (și n-a fost făcut tot - prezent, trecut, viitor - bani)...