Vera iese din casă, o vede. Îi vine să se-nfigă în părul rar, mov, al Gildei. Respiră adânc, yoga, zen. Se apropie de ea: auzi, Panfil al tău nu prea mai poate. Nici Pric al tău. Păi și noi ce facem? Tot șmotru, mâncare, spălat nonstop? Noi nu mai trăim? Hai să plecăm în lume. Se iau de mână, strigă: drepturi pentru femei, jos bărbații. Se-aude telefonul Verei. Vai, e Pric, n-am făcut mâncare și ăsta are palma grea. N-am verdeață de ciorbă. Nici eu. Hai la piață, îmi iau sacoșa. Ne vedem într-un minut la tramvai.
Radu Gramatovici
În mișcarea sacadată a ușii rotative prin care trec ca într-un film cu prea puține cadre, mi se pare că o văd pe Iulia ieșind. Ce să caute Iulia aici? Îmi vine în minte discuția de ieri. De când îi spusesem că o iubesc, îi aruncam priviri insistente, în așteptarea unui răspuns. Aseară mi-a luat mâinile între-ale ei și mi-a spus că sunt foarte multe motive pentru care nu s-ar putea îndrăgosti niciodată de un bărbat. I-am răspuns că dacă acesta e singurul impediment, aș putea să-mi schimb sexul. Sunt deja în clădire.
Camil Popescu
Și, cum vă povesteam, șeful de trib m-a trimis în Abakaliki, la 30 km distanță. Am pornit la drum emoționat ca un adolescent. Urma s-o văd pentru prima oară pe femeia de care mă îndrăgostisem online, o nigeriancă căreia îi trimisesem toți banii. La intrarea în sat două puștoaice chicoteau. Ai venit după Abeokuta? Da, am răspuns plin de speranță. Au picat pe jos de râs și mi-au făcut semn în direcția unui palat. În fața lui, o mulțime de oameni albi furioși. Pe o plăcuță scria: construit din fonduri europene.
