Când văd fluturi albi

Oare când e prea devreme să îți fie frică de moarte? Să îți fie frică să uiți?

Aș vrea să fiu iar copil, să am mâna atât de mică încât să se piardă în mâna mamei. Aș vrea să fiu atât de mică încât să mai încap o ultimă dată în brațele ei. Aș vrea să culeg iar mure din spatele fântânii și să mă plimb cu bicicleta pe câmp. Aș vrea s-o iubesc pe mama cum o iubeam când eram copil. Copiii iubesc altfel, fără frică, fără rușine de dragostea lor. Aș vrea să am curajul pe care îl aveam când eram copil, când alergam după fluturi pe câmp și când moartea nu mă speria. Când văd fluturi albi, mă gândesc la mamaia.

Mama mi-a spus că în momentul în care am crescut, ea n-a mai știut ce să facă cu mâna cu care obișnuia să mă țină pe stradă. Mâna ei a ținut trei generații de fete. Și mă sperie că mâna ei a îmbătrânit. Ea ne-a crescut neînfricate pe toate trei cum mamaia și-a crescut neînfricată toți copiii și nepoții. Dar tot îmi e frică de ziua în care va trebui să învăț să trăiesc fără mama.

Mi-e frică să n-ajung să văd fluturi albi și să mă gândesc la mama.