Am aterizat la Paris în ajunul ceremoniei de deschidere. Am descoperit un oraș vid, plin de grilaje metalice, un oraș rupt în două, în care doar trei poduri peste Sena erau încă deschise, acestea din urmă fiind și ele închise o zi mai târziu. Nici urmă de turiști străini. La fiecare colț de stradă (fără exagerare!) un echipaj de poliție și / sau de jandarmerie. În centru, circulația era complet interzisă, cu excepția liniilor de autobuze. Cum multe dintre ele traversează Sena, traseul lor a fost divizat în două. De exemplu, autobuzul 82 te poate duce de la Luxembourg la Invalides, apoi continui pe jos, treci Sena dacă știi pe unde, și numai așa îl vei putea lua din nou, de la Iéna la Hôpital American de Neuilly. În acest oraș devenit parcă orwellian în mai puțin de trei săptămâni, sentimentul de insecuritate a cedat locul celui de teamă. Nu mi-am imaginat niciodată că Franța dispune de atâția polițiști! Nici de atâtea metrouri, de altfel! De când au început Jocurile, linia 8 de metrou merge bine chiar și atunci când merge prost din cauza unor probleme de semnalizare. Un miracol francez! Nicăieri nu am așteptat metroul mai mult de cinci minute. E adevărat că prețul unui bilet de metrou s-a dublat, dar nu cred că acest lucru explică creșterea subită a calității serviciului oferit de RATP. La Carrefour-ul de la École Militaire, casierițele sunt îmbrăcate în tricourile echipei olimpice a Franței. Prețurile nu au crescut aici mai deloc. De obicei, e coadă și e plin de lume. Nu și în aceste zile olimpice. Întorcându-mă acasă, am văzut că polițiștii din colțul blocului se lăsau fotografiați de trecători. La Saint-Denis, în drumul spre Centrul acvatic olimpic, o polițistă care avea un aer de Bernadette Szocs, saluta mai mult decât amical pe toți cei care se îndreptau spre site-urile olimpice. Nu am avut totuși curajul să îi cer să facem un selfie, deși am văzut pe rețelele sociale că mulți polițiști acceptă cu plăcere!
Orașul s-a trezit dintr-o dată vineri, după prânz. O mare de oameni a început să se reverse dinspre Motte-Picquet Grenelle și La Tour-Maubourg înspre Sena, acolo unde urma să se desfășoare ceremonia de deschidere. Printre ei, mulți francezi, mai degrabă din clasa medie superioară, chiar dacă mai mult de jumătate din cei 320.000 de spectatori au beneficiat de locuri gratuite prin tragere la sorți. Deși se doresc populare și incluzive, propunând un mare număr de bilete la cel mult 24 de euro, omogeneitatea publicului spectator contrastează din plin cu diversitatea societății franceze de azi. Pentru turiștii veniți din străinătate, Parisul pare un fel de Disneyland, transformat într-un imens labirint, din care au dispărut aproape complet cerșetorii, vânzătorii ambulanți de suveniruri ieftine, hoții de buzunare sau migranții.
În față la Ecole Militaire, Cosmin Stan de la PRO TV abordează orice suporter străin îmbrăcat în tricoul național al țării sale, în dorința de afla de la el ce așteaptă de la ceremonia de deschidere ce stă să înceapă. Din cauza ploii, dar nu numai, foarte mulți dintre ei vor fi plecat înainte de sfârșitul ceremoniei, păstrând în amintire numai defilarea celor 85 de vapoare ale delegațiilor țărilor participante. Restul s-ar fi văzut mai bine la televizor.
Sâmbăta, o ploaie fină și neîntreruptă a întristat complet Parisul. Lumea a dispărut din nou de pe străzi. La televizor însă, toate tribunele sunt pline. Paradoxal? Deloc. Totul se petrece în realitate sub pământ, prin metrouri și RER-uri, acolo unde este un adevărat furnicar de spectatori care aleargă de la o competiție la alta, ajutați în mod absolut exemplar de o armată de voluntari (care s-ar putea să fie totuși plătiți cu vreo 20 de euro până la urmă) îmbrăcați în violet, gata să îndrume pe fiecare în direcția dorită, chiar dacă engleza nu este întotdeauna punctul lor forte. Duminică, fostul selecționer al echipei de polo a Statelor Unite avea să îmi spună că a fost plăcut impresionat să descopere că toată lumea este binevoitoare și dispusă să ofere o mână de ajutor dacă este nevoie. Ca și în 1998, o fervoare pare că începe să îi cuprindă încet-încet pe francezi, poate și pentru că momentul aprinderii flăcării olimpice pe acordurile celebrului Hymne à l'amour a fost unanim salutat atât de progresiști, cât și de conservatori. Teama de atentat e totuși omniprezentă, mai ales la meciurile în care sunt implicați sportivii din Israel. Controalele de securitate sunt aici înăsprite, trebuie prezentat un act de identitate, poliția este vizibil prezentă și nu ezită să aresteze și să intervină în forță, dacă lucrurile scapă puțin de sub control. Așa a fost cazul și la meciul de fotbal Paraguay-Israel, atunci când un grup de vreo 50 de palestinieni îmbrăcați în negru au desfășurat un imens banner pe care scria "Olympics = Genocide". După meci, întâmplător, i-am regăsit pe toți, cu drapelele confiscate, înconjurați de polițiști la intrarea în stația de metrou Michelange-Molitor din arondismentul 16.
Orice spectator are voie să vină cu o mică sticlă de apă. Duminică, înainte de a fi lăsată să asiste la meciurile de water-polo, fiicei mele i s-a cerut chiar să bea puțină apă din cea pe care o avea, pentru a demonstra astfel că sticla nu conține alte substanțe. Chiar dacă transportul în comun funcționează foarte bine, e mult de mers pe jos, majoritatea stațiilor importante fiind în mod deliberat închise sau situate la mare distanță de locurile unde se desfășoară competiția. Lucrurile evoluează de la o zi la alta, în funcție de probele prevăzute în ziua respectivă. Sâmbătă după-amiază, pentru a ajunge pe jos de la Opera Garnier în Piața Vauban, un prieten a trebuit să facă un imens ocol pe la Tour Eiffel din cauza probei de ciclism contra-cronometru desfășurată pe cheiurile Senei. «Ne vous fâchez pas! On est aux JO!» (Nu vă supărați! Suntem la Jocurile Olimpice!), mi-a spus zâmbind o afabilă doamnă-voluntar atunci când am vrut să mă întorc la Paris cu linia 13 de metrou, aflată la doar câteva sute de metri de Centrul acvatic olimpic de la Saint-Denis. Inaugurat cu mare pompă de Emmanuel Macron în urmă cu câteva luni, această clădire este singura infrastructură construită pentru Jocurile Olimpice. Centrul a costat 175 de milioane de euro în loc de cei 80 prevăzuți inițial și a cunoscut mai multe probleme de etanșeitate și de concepție, obligându-i în cele din urmă pe organizatori să transfere competiția de natație la Defense Arena din Nanterre, acolo unde David Popovici a devenit campion olimpic luni seara (29 iulie 2024). Surprinzător, toaletele se află aici în exteriorul clădirii. Și mai surprinzător, mai peste tot pe unde am mers, ele erau foarte curate, hârtia igienică fiind nelipsită.
Situată în parcul Tuileries, flacăra olimpică este un punct de atracție pentru miile de turiști veniți la Paris. Numai că pentru a te apropia de ea, îți trebuie și aici un QR-cod, care se obține prin înscrierea pe un site special dedicat. Încă de sâmbătă, nu mai era deja nici un loc disponibil până la sfârșitul competiției. Însă odată cu redeschiderea unor poduri, orice locuitor al Parisului poate admira spectacolul înălțării la ceruri a flăcării olimpice de la vreo 200 de metri depărtare, seară de seară, la jumătate de oră după apusul soarelui. Un spectacol grandios la care asistă din ce în ce mai multă lume în compania unor șobolani la fel de zburdalnici ca niște veverițe.
Mai toate ambasadele, inclusiv cea a României, și-au deschis larg porțile pentru a-și celebra sportivii. Fiecare organizează diverse manifestații, expoziții, concerte, recepții sau pun la dispoziție spații în care oricine poate urmări transmisiile de la Olimpiadă, delectându-se cu un drink într-un cadru convivial, așa cum am văzut la Ambasada Elveției, situată pe strada Grenelle și deschisă până târziu în noapte.
Plec de la Paris fără a regreta câtuși de puțin acest intermezzo olimpic. Dincolo de sportivii de legendă pe care îi vom celebra în zilele ce urmează, am convingerea fermă că această olimpiadă va rămâne în anale, asta în măsura în care ea a reușit să se integreze perfect în acest oraș minunat care este Parisul. Și chiar dacă pentru locuitorii capitalei Franței, acest lucru a însemnat și înseamnă luni întregi de mobilitate urbană redusă, nu îmi amintesc să mă fi entuziasmat vreodată atât de mult ca anul acesta urmărind la televizor transmisiile probelor de tir cu arcul de la Invalides, de scrimă și de spadă de la Grand Palais, de călărie în grădinile palatului de la Versailles, de beach-volley la umbra turnului Eiffel sau de surf pe plajele îndepărtate din Polinezia franceză. Imaginea montgolfierei cu flacăra olimpică înălțându-se deasupra Carrousel-ului de la Luvru a fost poate cel mai emoționant moment din acest scurt sejur. După mulți ani, inimile a milioane de francezi bat din nou la unison, mândri de istoria lor, fericiți să arate lumii întregi frumusețea Parisului și gata să își susțină frenetic campionii fără riscul de a fi taxați imediat drept naționaliști.