De câțiva ani, vedem un (încă) adolescent care uimește o lume întreagă, nu doar prin performanțe ci și prin seriozitate, măsură, simț al răspunderii, modestie și (da!) patriotism. Unul real, adevărat: fără vorbe de efect, fără acțiuni patetice, gen mâna dreaptă dusă la inimă, atunci când i se cântă Imnul național, declarații sforăitoare învățate pe dinafară, care ar da bine la presă și, firește, la o galerie mereu flămândă a se împărtăși (altfel, fără nici un merit) din performanțele sale. Nu. Băiatul ăsta care înoată repede (superbă auto-caracterizare) își știe rostul pe care și l-a asumat și face tot ce trebuie ca să și-l împlinească. Acel minunat Amor Fati! Romania (ceea ce, tradus, înseamnă "să-ți iubești Destinul") indică atât credința în divinitate, cât și în locul în care s-a născut. Și în care - în pofida ofertelor strălucitoare primite - rămâne să trăiască, să învețe și să evolueze.
Mă uitam la chipul lui, imediat după ce a terminat cursa, privind spre tabela cu rezultatele afișate: o mare uimire. Trăită ponderat. Bucuria - mai degrabă o ușurare, decât un triumf. Atât de departe de acel obișnuit și trivial "na, că v-am tras-o!". Ușurarea pe care o generează, nu am nici un dubiu, asumarea unei responsabilități... atunci când ieși cu bine din ea. Când ești, în primul rând, mulțumit că ți-ai făcut treaba, și apoi bucuros. Mulțumirea este în raport cu ceilalți: echipă, societate, țară. Bucuria - senzația pe care o încerci odată ce realizezi că ți-ai atins obiectivul: nu ai dezamăgit. Ai confirmat așteptările. Zâmbetul său ponderat, parcă ușor stingher dar de o rară delicatețe și expresivitate înseamnă o amprentă, chiar o emblemă a bunului simț. Tânărul ăsta poartă în el o reală și admirabilă înțelepciune, alcătuită din valoare, experiență și bun-simț. Nu crede că i se cuvine nimic, doar se împlinește atunci când, prin efortul lui, a izbândit. Abia atunci, sacrificiile dobândesc sens. Nici măcar mândrie nu sunt sigur că a încercat, deși motive avea. Dar... el știe, mai bine ca mulți dintre noi, că există multe alte determinări pe lângă aportul lui, fără discuție, remarcabil. Și, mai ales (în cazul de față) viitoarele curse, acolo unde așteptările oamenilor sunt și mai mari, deși forțele, fatalmente, s-au diminuat. Acel "scarlett'oharian" "și mîine va fi o zi" înseamnă, pentru el, în contextul dat, alte griji, alte obligații și, desigur emoții. Dar uitați-vă și luați exemplu, ce putere de stăpânire formidabilă afișează copilul ăsta. Ce sobrietate deloc căutată, cu atât mai puțin contrafăcută, emană. Priviți, generație tânără care vreți să vă identificați cu el, că nu are nici un tatuaj, nici cercel în ureche sau alte birlibanțuri puerile. De ce? Știe că nu prin asemenea fleacuri atrage atenția, ieșind din anonimat. Valoarea lui sportivă și, printr-o nobilă extensie, umană îl impune prin ceea ce reprezintă. Ce bine ar fi ca măcar cei de seama lui să-i respecte (dacă nu se simt prea mulți în stare să-i urmeze) sacrificiile, inteligența și restul harurilor care îl fac să strălucească pe scena lumii.
