Firul Ariadnei
Am făcut avort acum două săptămâni. Sunt bine. Oricum nu mi-am dorit niciodată să fiu mamă. Tot răul spre bine. Tatăl este rector. Un domn foarte drăguț și un pedagog extraordinar. El m-a învățat cum să mă port în public, cum să mănânc cu cuțitul și furculița, pe ideea "ce-o să zică vecinii". Pardon.
Țin minte că întârziasem la admitere și alergam pe holuri parcă eram urmărită de minotaur prin labirint. Și dintr-o dată ZBANG am intrat cu mucii într-un sacou Armani. El mi-a zâmbit calm și m-a condus până la sala de examen. Înainte să mă lase să intru mi-a șoptit "să fie cu noroc, sper să te mai văd".
Mama zice că "Norocul e Diavolul". Așa a auzit ea la radio Trinitas. "Mamă, tu să ții post regulat și să-ți spui rugăciunea în fiecare seara, da?!" Nu am de ce să mint: post nu am ținut - îmi place ciocolata - iar rugăciunea nu-am mai spus-o de mult. Nu știu cum se face dar am senzația că Dumnezeu mă ignoră în mod deliberat și nu înțeleg de ce. Ce am făcut? Cu ce am greșit? Măcar dacă mi-ar spune cu ce am greșit ca să mă pot îndrepta. Nu vreau să ajung ca mama.
Mi-e frică că nu sunt decât ce zice mama: o biată fată naivă care nu știe nimic despre nimic și are nevoie de alții să îi spună ce să facă. Dar mereu m-am conformat. Mama a zis alege: medicină sau IT. Medicină? "Fetița mea va fi doamna doctor!" Chiar dacă detest felul cum trăiește, o iubesc. E mama. Și aș vrea să o văd mereu fericită așa cum a fost în ziua când i-am zis că am intrat la facultate. La fără taxă chiar!
Am mințit.
Toată lumea mi-a împuiat capul cu "ce fată inteligentă și cuminte și muncitoare sunt!". Păi dacă sunt așa de ce nu am intrat? Nu! Trebuia să fie o greșeală. Așa că m-am dus direct la rector... care m-a întâmpinat cu același zâmbet calm din ziua examenului. "Mereu am timp pentru o femeie frumoasă." Mama zice că femeile frumoase sunt proaste.
Dar am crezut că el chiar voia să mă ajute. Uite cât de mult s-a înșelat mama! Dar nu era nici o greșeală. Nu intrasem. Am început să plâng ca o proastă. El m-a calmat tandru ca un tată. "Totul în viață se plătește". Firul roșu al Ariadnei se clătina în fața ochilor mei. Alege! M-a sărutat. Nu m-am ferit. Știam ce se întâmpla. Eu îmi redobândeam șansa la viitorul pe care mi-l doream, iar el avea acces la corpul meu oricând dorea. Două zile mai târziu am primit înștiințarea că se făcuse o greșeală și că am fost admisă.
Mama a decis să mă mut la cămin. Săraca mama, nu știa că mă mută fix în bârlogul minotaurului. Ce fețe au făcut colegele mele când m-au văzut pe mine și mama despachetând toate icoanele și cărțile de rugăciuni. Aveam câte o rugăciune pentru orice ocazie!... aproape orice ocazie.
Prima noapte cu el a fost... ciudat. Simțeam cum mă dezbrăca, cum mă atingea, cum m-a aplecat peste birou. Am simțit durerea când a... Un taur roz. Un suvenire cu un taur roz pe care scria cu roșu și galben Madrid. Doamne! Era cel mai kitschos lucru pe care l-am văzut în viața mea. Era fix între Neuroanatomia clinică a lui Snell și Neuroștiința lui Fitzgerald. Ce căuta acolo? Nu e ca și când era suport de cărți sau ceva. Era pur și simplu acolo. Dar oare exista vreun loc în care să aparțină? În care să poată exista pur și simplu? Cum știi că exiști? Existăm doar în percepția celor din jurul nostru? Dacă eu acum aș fi într-o cameră și aș vorbi singură cu pereții, aș exista? Sau nu ar rămâne decât vântul care- CE?... Nu e nici un vânt. E doar moșul care încearcă să-mi șoptească ceva. Dar tot ce am auzit eu a fost: AGHHHH. M-am panicat. Am crezut că a murit. Vaginul meu a ucis un om. "Ai terminat?" Mdaa.
O dată, când mă întorceam de la el, le-am găsit pe colegele mele de cameră foarte vesele, fumând dintr-o țigară. TRĂIASCĂ IARBA! Îmi plăcea să mă pierd în fum și să-mi aduc aminte de plaja hotelului unde am lucrat cu mama într-o vară. Acolo am întâlnit-o pe Iulia. Mama a avut grijă să mă atenționeze cu privire la băieți, dar nu a zis niciodată nimic de fete. Obișnuiam să ne strecurăm noaptea pe plaja privată a hotelului și vorbeam despre orice prostie ne trecea prin cap. Cu ea am fumat prima țigară, voiam să o impresionez. Evident că m-am înecat la primul fum și în loc să mă ajute, a râs. Am sărutat-o... Nu știam ce simt atunci. Dar parcă, în sfârșit, am reușit să ies din labirint. Doar că mama, observând că lipsesc a ieșit să mă caute... și ne-a găsit pe amândouă tăvălindu-ne prin nisip, GOALE. Ziua următoare mama și-a dat demisia și am plecat înapoi acasă. Au urmat o grămadă de certuri. Slujba de duminică a devenit obligatorie. M-a dus la un preot care îmi povestea despre Sodoma și Gomora... nu înțelegeam de ce era atât de supărată. Pe cine pot eu să rănesc dacă sărut o fată? Ce e greșit în a iubi? De ce e atât de greșit că am cunoscut pe cineva care mă făcea să mă simt bine, care mă făcea să râd, care m-a iubit deși nu era obligată să o facă? Am vrut să-mi mai aduc aminte de ea ultima dată.
MĂ BUCUR CĂ AM FĂCUT AVORT! Uram să simt cum crește chestia aia în mine. Cum aș fi putut fi responsabilă de un alt suflet? Mi-e frică de viață. E dură, nemiloasă, grotescă.
Aș putea să renunț. Dar dacă renunț acum nu o să apuc niciodată să înving minotaurul. Nu o să apuc niciodată să mai văd marea. Nu o să o mai văd pe mama fericită. Nu o să am șansa să-l găsesc cu adevărat pe Dumnezeu.