Rămas bun pentru vecie

Raymond Chandler s-a născut la 23 iulie 1888, la Chicago. Se mută împreună cu mama sa în Anglia şi în 1907 devine cetăţean englez, apoi, în 1956, din nou cetăţean american. Şcoala o urmează în Anglia, dar studiază şi în Franţa şi Germania (1905-1907). Serviciul militar îl face în armata canadiană şi în Royal Air Force (1918-1919). O vreme, lucrează la Londra, la Departamentul de aprovizionare al Amiralităţii, apoi ca reporter la Daily Express şi la Western Gazette, în acelaşi oraş. Se întoarce în Statele Unite, unde lucrează la o fermă, apoi se ocupă de articole sportive, undeva în California, după care e contabil la o firmă de lactate, funcţionar la o bancă din San Francisco, reporter la Daily Express din Los Angeles, etc. Este scriitor profesionist din 1933 şi preşedinte al Asociaţiei Autorilor de Romane Poliţiste din America, în 1959. Cărţile pentru care e cunoscut şi foarte apreciat sunt: Somnul de veci, La revedere, iubita mea, O fereastră prea înaltă, Surioara, Rămas bun pentru vecie, Playback, Doamna din lac, Ucigaşul în ploaie şi, desigur, Simpla artă a crimei (1950). A scris piese de teatru şi scenarii. A câştigat premiul Edgar Allan Poe în 1946 şi 1955. S-a stins din viaţă la 26 martie 1959.

Când l-am întâlnit prima oară pe Terry Lennox era beat mort într-un Rolls-Royce Silver Wraith în faţa barului The Dancers. Paznicul îi scosese maşina de la parcare şi era silit să ţină portiera deschisă deoarece piciorul stâng al lui Terry Lennox se bălăbănea în afară de parcă tipul ar fi uitat că mai avea şi aşa ceva. Părea tinerel, atâta doar că părul îi era albicios ca oasele bine uscate. Se vedea după ochi că e beat turtă. Altfel însă nu arăta rău, îmbrăcat în smoching, semănând leit cu toţi papiţoii ce-şi cheltuiesc banii într-o bombă care doar pentru asta există.

Lângă el se afla o tipă. Avea un păr de o frumoasă nuanţă roşcată, un zâmbet distant şi un vizon albăstrui pe umeri care aproape că făcea ca Rolls-Royce-ul să nu se deosebească de altă maşină. Fără să reuşească însă. Nici o maşină nu poate să se asemene cu un Rolls.

Tipul de la parcare, cum se întâmplă de obicei, era cam golănos, cu o hăinuţă albă şi numele restaurantului brodat pe piept cu aţă roşie. Tocmai începea să se cam sature.
- Alo, domnu', îi spunea el cam enervat lui Terry, n-aţi vrea să băgaţi picioruşu' ăla în maşină ca să închid şi eu uşa? Că altfel o las deschisă şi picaţi afară de tot!

Privirea pe care i-o arunca fata putea să-l străpungă şi să iasă afară de un cot prin partea cealaltă. Şi totuşi nu-l băga în sperieţi. La The Dancers au destui clienţi care să-i trezească la realitate pe cei legănaţi de iluzii în privinţa influenţei grămezilor de bani asupra personalităţii omului.

Tocmai atunci intra în parcare o maşină sport decapotabilă - o marcă străină - şi din ea ieşi un tip care-şi aprinse cu bricheta de bord o ţigară interminabilă. Purta o cămaşă ecosez, pantaloni galbeni şi cizme de călărie.

Se îndreptă către intrarea barului împrăştiind nori de smirnă parfumată fără să se deranjeze măcar să arunce o privire Rolls-Royce-ului. Îl ignoră ca şi când ar fi fost o vechitură. Se opri în capul scărilor care duceau pe terasă şi-şi încrustă un monoclu în ochi.

Fetei îi străfulgeră deodată un gând.
- Mi-a venit o idee grozavă, dragă. De ce nu mergem cu taxiul până la tine să scoatem decapotabilul din garaj? E o seară aşa de mişto pentru o plimbare de-a lungul coastei până la Montecito. Ştiu eu acolo nişte tipi care dau petreceri afară, lângă piscină.

Băiatul cu părul ca oasele bine uscate răspunse politicos:
- Îmi pare nespus de rău, dar nu mai am automobilul. A trebuit să-l vând.

După cum vorbea n-ai fi zis că băuse altceva decât suc de portocale.
- L-ai vândut, iubiţel? Cum adică?

Se îndepărtă, de el către marginea maşinii, dar asta nu era nimic faţă de cât i se depărtase vocea.
- Vreau să spun că am fost silit să-l vând, spuse el. Pentru a avea ce mânca.
- Aaa, da.

De data asta parcă nici îngheţata nu s-ar mai fi topit în guriţa ei. Paznicul îl situa acum pe papiţoiul albicios într-o categorie mai accesibilă lui: săracă.
- Uite ce e, neamule, eu am treabă la altă maşină, îi zise el. Ne vedem noi altă dată, eventual.

Şi lăsă portiera să se deschidă larg. Beţivanul se rostogoli şi ateriză direct pe asfalt, taman pe fundul pantalonilor. Aşa că m-am apropiat şi m-am băgat pe fir. Ştiu prea bine că-i o greşeală să te amesteci în treburile unui beţiv. Chiar dacă te place şi te ştie, când se trezeşte mai întotdeauna îţi trage un picior. L-am apucat de subsuori şi l-am ridicat în picioare
- Vă mulţumesc din tot sufletul, spuse el politicos.

Între timp fata trecuse la volan.
- Când se-mbată devine îngrozitor de britanic! spuse ea cu o voce în care răsuna cel mai pur oţel inoxidabil. Vă mulţumesc că l-aţi ridicat.
- O să v-ajut să-l aşezăm pe bancheta din spate, i-am zis.
- Îmi pare rău, dar am întârziat la o întâlnire importantă.

Ambreie şi Rolls-ul demară.
- Un câine de pripas, nimic mai mult, adăugă ea cu un zâmbet glacial. Poate-i găsiţi dumneavoastră un cămin. A rămas fără casă.

Şi Rolls-ul porni pe alee, ieşi în bulevardul Sunset, coti la dreapta şi dispăru. Când s-a înapoiat paznicul, eu încă mă mai uitam după fată şi-l ţineam în braţe pe beţivul care acum dormea dus.
- Mă rog, unii aşa înţeleg să se poarte, m-am adresat eu hăinuţei albe.
- Cred şi eu, zise el cinic. De ce să le iroseşti pe un matol? Vreau să zic, toate rotunjimile alea.
- Îl ştii?
- Am auzit-o pe damă zicându-i Terry. Altfel, să mă ia dracu dacă-l ştiu. Însă n-am mai mult de două săptămâni de când sunt aici.
- Adu-mi, te rog, maşina i-am zis dându-i bonul. Până să-mi aducă bătrânul meu Oldsmobile mi s-a părut că ţin în braţe un sac cu plumb. Hăinuţa albă m-a ajutat să-l sui pe scaunul din faţă. Sacul de plumb deschise un ochi, ne mulţumi şi adormi la loc.
- E cei mai politicos beţiv pe care l-am cunoscut vreodată.
- Pe aici vin de tot soiul, de toate mărimile şi culorile, răspunse hăinuţa albă. Nici unul nu face măcar două parale. Ăsta parcă a avut o operaţie estetică sau cam aşa ceva.
- Mda.

I-am dat un dolar şi mi-a mulţumit. Avea dreptate în privinţa operaţiei estetice. Obrazul drept al noului meu prieten era ţeapăn şi brăzdat de cicatrice subţirele, abia vizibile. De-a lungul lor pielea părea sticloasă. Chirurgie reparatorie, şi încă operaţie destul de serioasă.
- Şi ce ai de gând să faci cu el?
- Îl iau la mine să-l trezesc - măcar atât cât să-mi spună unde stă.

Hăinuţa albă zâmbi larg.
- N-ai decât, dacă vrei să fii fleţ. Eu l-aş arunca în primul şanţ şi aş roi-o. Sugativele astea nu-ţi dau decât bătaie de cap şi nici o bucurie. Eu am părerile mele despre chestiile astea. Cu concurenţa asta aşa tăioasă omu' trebe să-şi cruţe puterile ca să se apere la o adică.
- Ceea ce se cheamă c-ai izbutit, văd!

Rămase cam nedumerit şi numai după aceea înţelese destul ca să se înfurie, dar între timp eu mă urcasem în maşină şi pornisem. Avusese dreptate însă, cel puţin în parte. Terry Lennox mi-a creat probleme cu duiumul. Dar, la urma urmelor, de asta mă şi ocup.

În anul acela locuiam pe bulevardul Yucca, înspre Laurel Canyon. Casa era mititică, într-o fundătură de pe o colină. Avea o scară lungă de lemn de sequoia până la uşa de intrare şi un pâlc de eucalipţi chiar vizavi. Cucoana care mi-o închiriase mobilată plecase în Idaho ca să stea un timp la fiica ei rămasă văduvă. Chiria nu era mare, fie din cauză că proprietăreasa voia să se poată întoarce când avea chef, fie din cauza scărilor. Îmbătrânise şi nu prea mai era în stare să le ia în piept ori de câte ori venea acasă.

Greu, dar până la urmă l-am cărat pe beţivan în sus pe scări. Îşi dădea toată silinţa să mă ajute dar picioarele îi erau ca de cauciuc şi adormea mereu în mijlocul câte unei politicoase propoziţii de scuze. Am descuiat, l-am târât înăuntru, l-am trântit pe o canapea lungă, am aruncat o pătură peste el şi l-am lăsat să doarmă. Timp de un ceas a sforăit ca un caşalot. Apoi s-a trezit brusc şi s-a năpustit în baie. Când a ieşit, mi-a aruncat o privire scrutătoare, cam crucişă, şi s-a întrebat cu glas tare unde dracu' se află. I-am explicat. Mi-a spus că-l cheamă Terry Lennox, că locuieşte într-o garsonieră mobilată în Westwood şi că nu-l aşteaptă nimeni. Vorbea clar, fără ca limba să i se împleticească.

Îmi spuse că nu i-ar strica nişte cafea tare. I-am adus-o şi a sorbit-o cu grijă, ţinând bine farfurioara sub ceaşcă.
- Cum de-am ajuns aici? m-a întrebat privind în jur.
- Ai căzut dintr-un Rolls la barul The Dancers. Iubita ţi-a plecat.
- După cum se vede. Fără îndoială, avea toate motivele s-o facă.
- Eşti englez?
- Am stat o vreme pe la ei. Dar nu m-am născut acolo. Dacă-mi permiţi, aş vrea să chem un taxi şi să plec.
- Te aşteaptă unul jos.

Coborî scările fără ajutor. Până la Westwood nu spuse mare lucru decât ca sunt foarte amabil şi că îi pare rău ca s-a dat în spectacol şi că mi-a căzut pe cap. O spusese probabil atât de des şi altora, încât devenise aproape un automatism.

Garsoniera lui era mică, impersonală şi plină de mobilă, de parcă abia în după-amiaza aceea s-ar fi mutat în ea. Pe o mescioară din faţa unei canapele cu o tapiţerie de un verde crud se afla o sticlă de whisky pe jumătate goală, gheaţa topită într-un castron, trei sticle goale de apă gazoasă, două pahare şi o scrumieră de sticlă plină de mucuri mânjite şi nemânjite de ruj. În garsonieră nu exista nici o fotografie şi nici un lucru cât de cât personal. Ca şi când ar fi fost o odaie de hotel închiriată pentru o întâlnire sau pentru un rămas bun, pentru un pahar de băutură şi o conversaţie, sau pentru a-ţi aduce o damă. Nu arăta deloc ca locuinţa cuiva.

Mi-a oferit ceva de băut, dar am zis nu, mulţumesc. Nu m-am aşezat. La plecare, mi-a mai mulţumit o dată, dar în aşa fel încât parcă nici nu l-aş fi cărat până în vârful unui munte, dar nici că ar fi fost un fleac. Era încă destul de nesigur şi cam jenat, dar al dracului de politicos. A stat în prag până a venit liftul şi m-a văzut intrând în el. Orice se putea spune despre el, dar nu ca e prost-crescut.

Nu mai pomenise de fată. Şi nici că n-are slujbă sau vreo perspectivă şi că din ultimii sau penultimii dolari plătise nota la bar pentru o damă de lux care nici măcar nu-şi pierduse vremea aşteptând să vadă dacă nu-i zvârlit la puşcărie de vreo patrulă de poliţişti sau bătut măr de vreun taximetrist parşiv şi aruncat pe un loc viran.

Coborând cu liftul, mi-a venit ideea să mă întorc şi să-i iau sticla cu whisky. Dar nu era treaba mea şi, oricum, n-avea nici un sens. Dacă au ei chef, tot îşi fac rost de băutură. M-am întors acasă muşcându-mi buzele. În meseria mea se cuvine să fii dur dar individul avea ceva care mă înduioşa. Nu ştiu anume ce - doar dacă nu era cumva părul alb sau obrazul plin de cicatrice, vocea limpede sau politeţea. Poate că asta era destul. Oricum, nu aveam prea multe şanse de a-l mai întâlni. Cum spusese şi fata, nu era decât un câine de pripas.


L-am văzut din nou cu vreo lună înainte de Crăciun. Magazinele de-a lungul bulevardului Hollywood începuseră deja să se umple cu porcăriile obişnuite la preţ de speculă pentru Crăciun şi în ziare puteai deja să citeşti ce groaznic o să fie dacă nu-ţi faci la timp cumpărăturile de Crăciun. Avea să fie groaznic oricum: aşa e întotdeauna.

La vreo trei străzi înainte de clădirea în care se afla biroul meu am văzut o maşină a poliţiei parcată în paralel cu alta şi pe cei doi curcani din ea uitându-se fix la ceva aflat lângă o vitrină. Acel ceva era Terry Lennox - sau ceea ce mai rămăsese din el - şi rămăşiţele nu erau cine ştie ce atrăgătoare.

Se sprijinea de vitrină. Trebuia să se sprijine de ceva. Cămaşa îi era murdară, desfăcută la gât şi doar pe jumătate vârâtă în pantaloni. Nu se bărbierise de vreo patru-cinci zile. I se ascuţise nasul. Era atât de palid încât firişoarele subţiri ale cicatricelor abia dacă se vedeau. Iar ochii erau ca nişte găuri înfundate într-un morman de zăpadă. Nu încăpea îndoială că poliţaii aveau să-l înhaţe fără întârziere. M-am repezit la el şi l-am luat de braţ.
- Ţine-te drept şi umblă, i-am spus cât puteam eu de ferm. I-am făcut cu ochiul. Te descurci? Eşti băut?

Mi-a aruncat o privire vagă şi mi-a zâmbit cu zâmbetul lui strâmb:
- Am fost. Abia sufla. Acum mă simt cam... gol pe dinăuntru.
- Perfect, dar dă din picioare. Altfel nu mai ai mult şi nimereşti în duba aia şi te trezeşti în arestul pentru beţivani.

Făcu efortul necesar şi mă lăsă să-l târăsc prin mulţimea de gură-cască de pe bulevard, până la bordură. Acolo era o staţie de taxiuri şi am deschis uşa unei maşini.
- Celălalt e primul, zise taximetristul arătând cu de getul la maşina din faţă. Întoarse capul şi-l văzu pe Terry. Dac-o vrea să vă ia, adăugă.
- E un caz grav, urgent. Prietenului meu îi este rău.
- Mda, zise şoferul. Dar putea să i se facă rău în altă parte.
- Ia cinci foiţe verzi şi arată-ne cât de frumos ştii să zâmbeşti.
- Mă rog, dacă aşa stau lucrurile!... zise şi înfipse în spatele oglinzii retrovizoare revista cu un marţian pe copertă.

Am vârât mâna înăuntru şi am deschis portiera. L-am împins pe Terry Lennox în taxi şi umbra maşinii poliţiei a acoperit geamul din partea cealaltă. Un poliţai cărunt a ieşit din ea şi s-a îndreptat spre mine. Am înconjurat taxiul şi i-am ieşit în întâmpinare.
- O clipă, frumuşelule. Ce-avem noi aici? Domnul şifonat şi soios chiar îţi este prieten bun?
- Destul de bun ca să-mi dau seama că are nevoie de un prieten. Şi nu e beat.
- Din motive financiare, fără îndoială, răspunse poliţistul.

Când a întins mâna, i-am pus în ea legitimaţia. S-a uitat la ea şi mi-a înapoiat-o.
- Aha, îmi zise, un detectiv particular care ajută un client. Vocea i se schimbă şi deveni dură. Asta ne spune câte ceva despre dumneata, domnule Marlowe. Dar despre el?
- Îl cheamă Terry Lennox. Lucrează în cinematografie.
- Drăguţ din partea lui, replică sarcastic poliţistul. Îşi vârî capul pe geam şi se uită bine la Terry care zăcea în colţ, apoi adăugă: După părerea mea, n-a lucrat cine ştie ce în ultima vreme. Aş zice că nici n-a prea dormit sub un acoperiş în ultima vreme. Şi aş mai zice că nu e decât un vagabond pe care ar trebui să-l culegem de pe drumuri.
- Nu se poate să fiţi chiar aşa în urmă cu aresturile. Oricum, nu la Hollywood, sună comentariul meu.

Continuă să se uite la Terry.
- Cum îl cheamă pe prietenul tău, băieţaş?
- Philip Marlowe, articulă încet Terry. Locuieşte pe bulevardul Yucca în cartierul Laurel Canyon.

Poliţistul îşi retrase capul. Se întoarse şi dădu din mână.
- S-ar fi putut să-i fi suflat dumneata numele chiar adineauri.
- S-ar fi putut, dar n-am făcut-o.

Mă privi ţină o clipă.
- Mă rog, de data asta o-nghit, zise el. Dar mişcă-l de pe stradă.

Se urcă în maşina poliţiei care o luă din loc. Am urcat şi eu în taxi şi am parcurs cele trei străzi care ne despărţeau de parcajul în care-mi ţineam maşina. Înainte de a trece în maşina mea, i-am întins taximetristului cei cinci dolari promişi, dar el m-a privit fix şi a clătinat din cap.
- Doar cât arată aparatul, domnu', sau s-o rotunjim la un dolar, dacă doriţi. Am fost şi eu la pământ la viaţa mea. Nu s-a găsit nimeni ca să mă bage într-un taxi şi să mă scoată de la ananghie. La Frisco. Al dracului oraş.
- San Francisco, am spus mecanic.
- Eu îi zic Frisco. Fir-ar ele să fie de grupuri minoritare. Mersi!
A luat dolarul şi a plecat.

Am intrat într-o grădină de vară unde se serveau chifteluţe nu tocmai rele la gust. A mâncat şi Terry vreo două şi a băut o sticlă cu bere după care l-am dus acasă. Scările erau încă o problemă, dar, scrâşnind din dinţi şi gâfâind, le-a urcat totuşi. Peste un ceas era bărbierit, îmbăiat şi arăta din nou a om. Ne-am aşezat la masă în faţa a două pahare cu băutură foarte slabă.
- Noroc că ţi-ai amintit cum mă cheamă.
- Mi s-a părut de datoria mea să ţin minte numele. Te-am căutat şi în cartea de telefon. Se putea să n-o fac?
- Şi de ce nu mi-ai telefonat? Doar nu m-am mutat de aici. Şi mai am şi un birou.
- Cum era să te deranjez?
- După cât se pare, pe cineva tot trebuia să deranjezi. S-ar zice că n-ai prea mulţi prieteni.
- Ba da, prieteni am, protestă el, mă rog, prieteni de un anumit fel. Întoarse paharul cu fundul în sus. Nu-i uşor să ceri ajutor, mai ales când doar tu eşti de vină. Se uită la mine cu un zâmbet obosit: Poate că la un moment dat o să mă las şi de băutură. Toţi cei ca mine spun acelaşi lucru, nu-i aşa?
- E nevoie de vreo trei ani.
- Trei ani? Părea surprins.
- De obicei. E cu totul altă lume. Trebuie să te obişnuieşti cu nişte culori mai palide, cu nişte sunete mai puţin stranii. Şi nu trebuie să-ţi scoţi din minte posibilitatea unor recidive. Toţi cei pe care-i cunoşti bine devin din ce în ce mai ciudaţi. Pe unii din ei n-o să-i mai poţi vedea în ochi şi nici ei pe tine.

Asta n-ar schimba prea mult lucrurile, spuse el. Se întoarse să se uite la ceas, apoi reluă: Am lăsat în autogara Hollywood, la casa de bagaje, un geamantan de două sute de dolari. Dacă aş avea bani destui ca să-l scot aş putea să-mi cumpăr unul ieftin şi să-l amanetez pe celălalt, aşa încât să am cu ce să-mi plătesc un bilet de autobuz până la Las Vegas. Acolo pot să-mi găsesc o slujbă.

N-am zis nimic. Am clătinat doar din cap şi am continuat să-mi ţin în palmă paharul cu băutură.
- Te gândeşti, probabil, că ideea asta ar fi putut să-mi vină ceva mai înainte, reluă el calm.
- Mă gândesc doar că în spatele tuturor acestor chestii trebuie să fie ceva în care nu e treaba mea să mă amestec. Slujba e certă sau doar o speranţă?
- E sigură. Un tip pe care-l cunosc bine din armată ţine un cazinou mare - Terrapin. Fireşte, e şi el un fel de rechin - că toţi sunt - dar pe de altă parte e băiat de treabă.
- Nu mi-e greu să-ţi plătesc biletul de autobuz şi încă ceva pe deasupra. Dar parcă aş vrea să dau banii pe ceva cât de cât sigur. Mai bine dă-i un telefon.
- Mulţumesc, dar nu e nevoie. Randy Starr n-o să mă lase el la ananghie. Nu m-a lăsat niciodată. Iar geamantanul îl pot amaneta pe cincizeci de dolari. Ştiu din experienţă.
- Uite ce-i. Îţi dau eu banii. Să nu mă iei drept un fraier cu inimă largă. Ia ce-ţi dau şi fii băiat cuminte. Vreau să scap de dumneata fiindcă am un fel de presentiment.
- Nu zău? Privi la pahar. Abia dacă sorbea. Ne-am întâlnit numai de două ori şi de fiecare dată ai fost mai mult decât amabil. Ce fel de presentiment?
- Că data viitoare o să te găsesc într-o încurcătură din care n-o să te mai pot scoate. Nu ştiu de ce am eu presimţirea asta, dar aşa stau lucrurile.

Îşi atinse obrazul drept cu buricele degetelor.
- Poate din cauza asta. Mă face să arăt cam sinistru. Dar este o rană onorabilă - sau, oricum, rezultatul uneia.
- Nu e vorba de asta. Asta nu mă deranjează câtuşi de puţin. Sunt detectiv particular. Iar dumneata eşti o problemă pe care nu-i treaba mea s-o rezolv. Şi totuşi, o problemă. Să zicem că am eu un al şaselea simţ. Dacă vrei să fiu ultrapoliticos, hai să zicem, o cunoaştere a oamenilor. Poate că fata nu te-a placat acolo la bar numai fiindcă erai beat. Poate că avea şi ea o presimţire.

Zâmbi vag.
- Am fost căsătoriţi cândva. O cheamă Sylvia Lennox. Am luat-o pentru că e bogată.

M-am ridicat în picioare şi l-am privit lung.
- Îţi fac nişte ouă prăjite. Trebuie să te hrăneşti.
- Stai o clipă, Marlowe. Probabil te întrebi de ce dacă Sylvia înoată în bani iar eu eram fără un ban nu i-am cerut vreo două-trei hârtii. Ai auzit vreodată de mândrie?
- Ei nu, că m-ai omorât, Lennox!
- Serios? Mândria mea e puţin diferită. Mândria unui om care nu are altceva. Iartă-mă dacă te scot, din răbdări.

M-am dus la bucătărie, am prăjit nişte pâine, şuncă, am spart vreo câteva ouă şi am făcut cafea. Am mâncat în nişa pentru micul dejun. Casa fusese construită pe vremea când oamenii mai aveau încă aşa ceva.

I-am spus că trebuie să mă duc la birou şi că o să-i iau geamantanul la întoarcere. Mi-a dat bonul. Căpătase oarecare culoare iar ochii nu-i mai avea atât de înfundaţi în cap încât să trebuiască să scotoceşti după ei. Înainte de a pleca am pus sticla de whisky pe măsuţa de lângă canapea.
- Demonstrează-ţi mândria cu sticla asta. Şi dă un telefon la Las Vegas, măcar aşa, ca să-mi faci mie plăcere.

Zâmbi şi ridică din umeri. Pe când coboram scările eram încă supărat. Nu înţeleg de ce, aşa cum nu înţelegeam de ce un om preferă să moară de foame pe stradă decât să-şi amaneteze garderoba. Nu ştiu ce principii avea dar, oricare ar fi fost, şi le respecta.

Geamantanul era nemaipomenit. Din piele de porc ce se cam uzase şi care la cumpărare fusese probabil de culoare crem pal. Încuietorile erau de aur. Era făcut în Anglia şi dacă l-ai fi găsit cumva şi la noi ar fi costat mai curând opt sute de dolari decât două.

I l-am trântit sub nas. M-am uitat la sticla de pe măsuţa de cocteiluri. Nu se atinsese de ea. Nu era mai băut decât mine. Fuma, dar fără prea mare plăcere.
- L-am sunat pe Randy, mi-a spus. S-a supărat că nu l-am chemat mai înainte.
- Vezi, ai nevoie de un străin care se te ajute. Am arătat către geamantan. Cadou de la Sylvia?

Terry Şi-a întors privirile spre fereastră.
- Nu. L-am primit în Anglia, cu mult înainte să o cunosc pe ea. De fapt, foarte demult. Dacă poţi să-mi împrumuţi unul vechi aş vrea să-l las pe ăsta la dumneata.

Am scos din portmoneu cinci hârtii de douăzeci de dolari şi i le-am pus în faţă.
- N-am nevoie de gajuri amanetate.
- Nu asta voiam să spun. Doar nu eşti Muntele de pietate. Pur şi simplu, nu vreau să-l iau cu mine la Las Vegas. Şi n-am nevoie de atâţia bani.
- Foarte bine. Dumneata rămâi cu banii şi eu rămân cu geamantanul. Dar să ştii că în casa asta hoţii pot pătrunde uşor.
- N-ar conta cine ştie ce, spuse el indiferent. De fapt, n-ar avea nici o importanţă.

Îşi schimbă hainele şi pe la cinci şi jumătate ne duserăm să mâncăm la Musso. Fără băutură. Apoi a luat autobuzul de la Cahuenga iar eu m-am întors acasă îngândurat. Îşi mutase lucrurile într-o valiză uşoară de-a mea, iar geamantanul gol rămăsese pe pat acolo unde-l desfăcuse. Într-una din încuietori era o cheiţă de aur. Am încuiat geamantanul, aşa gol cum era, am legat cheiţa de mâner şi l-am pus pe raftul de sus al dulapului meu de haine. Nu părea să fie chiar de tot gol, dar ceea ce s-ar mai fi putut afla în el nu era treaba mea.

Era o noapte liniştită şi casa părea mai goală ca de obicei. Mi-am scos tabla de şah şi am încercat apărarea franceză contra lui Steinitz. M-a bătut în patruzeci şi patru de mutări, dar de câteva ori i-am dat şi eu de furcă.

La nouă jumătate sună la telefon o voce pe care o mai auzisem cândva.
- Domnul Philip Marlowe?
- Da.
- Sylvia Lennox la telefon. Ne-am cunoscut acum vreo lună în faţa barului The Dancers. Am aflat după aceea cât aţi fost de amabil ca să-l duceţi pe Terry acasă.
- Da.
- Ştiţi, probabil, că suntem divorţaţi: cu toate acestea, sunt destul de îngrijorată în ceea ce-l priveşte. S-a mutat din garsoniera pe care o avea la Westwood şi nimeni nu ştie pe unde ar mai putea fi.
- Am băgat de seamă încă din seara în care ne-am cunoscut cât de îngrijorată sunteţi.
- Uite ce e, domnule Marlowe, eu i-am fost nevastă. Nu am prea mare înţelegere pentru beţivi. Poate că m-am purtat cam rece şi poate că aveam ceva important de făcut. Sunteţi detectiv particular şi putem să aranjăm lucrurile ca un angajament profesional.
- Nu trebuie să le aranjăm în nici un fel, doamnă Lennox. În momentul de faţă se află în autobuz în drum spre Las Vegas. Are un prieten acolo care o să-i dea ceva de lucru.

Vocea i se învioră deodată.
- A, la Vegas? Vai, ce romantic din partea lui! Acolo ne-am căsătorit.
- Probabil că a uitat, altfel ar fi plecat în altă parte.

În loc să-mi trântească telefonul, râse. Un râs scurt, viclean.
- Cu toţi clienţii sunteţi la fel de nepoliticos?
- Nu-mi sunteţi clientă, doamnă Lennox.
- S-ar putea să vă fiu într-o bună zi, cine ştie? Mă rog, atunci, să zicem, cu doamnele.
- Acelaşi răspuns. Omul era la pământ, mort de foame, murdar, fără un chior. I-aţi fi putut da de urmă dacă vi s-ar fi părut că merită. Nu voia să vă ceară nimic atunci şi probabil că nici acum nu vrea să primească nimic de la dumneavoastră.
- E un lucru pe care n-aveţi cum să-l ştiţi dumneavoastră, îmi răspunse ea rece şi închise telefonul după ce-mi ură noapte-bună.

Avea perfectă dreptate, fireşte, iar eu fusesem perfect cretin. Dar nu simţeam că aş fi greşit. Eram enervat. Dacă m-ar fi sunat cu o jumătate de ceas mai devreme aş fi fost poate suficient de enervat ca să-l bat măr pe Steinitz - dacă n-ar fi fost mort de cincizeci de ani şi dacă partida de şah n-ar fi fost dintr-o carte.


Cu trei zile înainte de Crăciun am primit din Las Vegas un cec de o sută de dolari. În plic mai era şi un bilet scris pe hârtia cu antet a hotelului. Îmi mulţumea, îmi dorea sărbători fericite şi-mi spunea că speră să ne vedem în curând. Bomba era în post-scriptum. "Sylvia şi cu mine plecăm într-o a doua lună de miere. Îmi spune să-ţi scriu să nu te superi pe ea pentru că vrea să încerce din nou".

Restul l-am aflat de prin ziare, uitându-mă la una din rubricile snoabe ale cronicii mondene. Nu le citesc prea des, doar când nu mai găsesc nimic altceva care să mă scârbească:

"Corespondenta noastră moare de nerăbdare să vă poată comunica vestea că Terry şi Sylvia Lennox s-au recăsătorit din nou la Las Vegas, scumpii de ei. Evident, ea este mezina multimilionarului Harlan Potter din San Francisco şi Pebble Beach. Sylvia i-a angajat pe Marcel şi Jeanne Duhaux ca să-i redecoreze reşedinţa de la Encino, de la un cap la altul, în cel mai şoooching dernier-cri. Poate vă amintiţi, fetelor, de Curt Westerheym, antepenultimul soţ al Sylviei, care i-a făcut cadou, când s-au căsătorit, o vilişoară cu optsprezece camere. Dar poate că vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu Westerheym? Chiar dacă nu vă întrebaţi, St. Tropez e răspunsul şi din câte am auzit, pentru totdeauna. S-ar putea să mai fie amestecată şi o ducesă de sânge foarte albastru, cu doi copilaşi drăgălaşi la culme. Dar ce-o fi spunând Harlan Potter despre această recăsătorire? Aici nu putem să mergem decât pe ghicite. Domnul Potter e un om care nu dă niciodată interviuri. Scumpii de voi, vai ce discreţi sunteţi, uneori".

Am aruncat ziarul într-un colţ şi am deschis televizorul. După lăturile din ziar, boxerii de pe ecran arătau splendid. Dar oricum, faptele erau probabil fapte. La pagina mondenă nu-ţi dă mâna să torni gogoşi.

Nu-mi era greu să-mi imaginez vilişoara de optsprezece camere perfect amenajată cu vreo câteva din milioanele lui Potter, ca să nu mai vorbim de decoraţiunile executate de cuplul Duhaux după ultimul strigăt al simbolismului falic.

Ceea ce nu-mi puteam deloc imagina era figura lui Terry Lennox învârtindu-se pe lângă una din piscine, îmbrăcat în şort, şi cerându-i prin radiotelefon majordomului să pună şampanie la gheaţă şi să frigă găinuşele de munte. Nu prea aveam cum să mi-l imaginez. Dar, la urma urmelor, dacă tipul n-avea altceva mai bun de făcut decât să se joace de-a ursuleţul de pluş, ce mă privea pe mine? Nu aveam chef să-l mai văd vreodată. Deşi ştiam că am să-l mai văd, dacă nu din alt motiv, măcar din pricina nenorocitei ăleia de valize din piele de porc.

Şi într-o zi umedă de martie, pe la ora cinci după-masă şi-a făcut apariţia în sărăcăciosul meu magazin general de inteligenţă. Era schimbat. Părea mai bătrân, foarte sobru şi sever, de un calm splendid. Se citea pe faţa lui înţelepciunea omului care a învăţat să se lase moale când îi dă cineva un brânci. Avea un balonzaid sidefiu şi mănuşi asortate, nu purta pălărie, iar părul alb îi era lins ca guşa unui porumbel.
- Nu vrei să mergem la un bar liniştit şi să bem ceva? mă întrebă el, ca şi când ne-am fi despărţit cu zece minute înainte. Vreau să zic, dacă ai timp.

Nu ne-am strâns mâinile. Nici atunci, nici altă dată. Englezii nu-şi strâng mâna aşa, una-două, ca americanii, şi cu toate că nu era englez, deprinsese câteva din manierismele acestei naţii. I-am zis:
- Hai să trecem pe la mine ca să-ţi iei valiza de zile mari. Nu ştiu de ce, dar parcă-mi stă pe cuget.

El clătină din cap.
- Ai fi foarte amabil dacă ai mai păstra-o câtva timp.
- De ce?
- Aşa simt eu. Te deranjează? Pentru mine reprezintă un fel de legătură cu vremea în care nu eram un pierde-vară bun de nimic.
- Trăsnit! Dar la urma urmelor, e treaba dumitale.
- Dacă îţi faci probleme că ar putea fi furată...
- Şi asta e tot treaba dumitale. Ce ziceai de păhărelul ăla?

Ne-am dus la localul lui Victor, cu maşina lui ruginie marca ,,Jowett Jupiter", cu capota din prelată uşoară sub care de-abia încăpeam amândoi. Tapiţeria era din piele deschisă la culoare, iar garniturile metalice păreau să fie din argint. Nu sunt unul din ăia care leşină după maşini, dar căruţa asta zău că a făcut să-mi lase gura apă. Zicea că într-o secundă. prinde o sută pe oră. Schimbătorul de viteze era mititel şi prăpădit, abia dacă-i ajungea până la genunchi.
- Patru viteze, îmi explică el. N-au inventat încă un schimbător automat pentru maşinile astea. Nici nu e nevoie. Poţi să porneşti într-a treia chiar în pantă şi oricum până ajungi în mijlocul traficului nu ajungi niciodată să bagi într-a patra.
- Cadou de nuntă?
- Un cadou gen "am văzut din întâmplare jucărioara asta într-o vitrină". Sunt un tip foarte răsfăţat.
- Nu-i rău. Dacă nu se vede şi eticheta cu preţul.

Îmi aruncă o privire scurtă apoi se uită iar la caldarâmul umed. Ştergătoarele duble fâşâiau încet pe parbrizul mititel.
- Eticheta cu preţul? Asta există în toate cazurile, băiete. Nu cumva-ţi închipui că nu sunt fericit?
- Iartă-mă. Am dat-o niţel în bară.
- Sunt bogat. Cine dracu vrea să fie fericit?

În vocea lui era o undă de amărăciune pe care nu o recunoşteam.
- Cum o mai duci cu băutura?
- Mă descurc în modul cel mai elegant, bătrâne. Habar n-am din ce motiv am devenit deodată perfect capabil să mă descurc. Dar în chestiile astea nu se ştie niciodată, nu-i aşa?
- Poate că n-ai fost niciodată un beţiv autentic.

Şedeam într-un colţ al barului lui Victor şi beam "burghie".
- Aici habar n-au să le facă, spuse el. Ceea ce numesc ei "burghiu" e suc de lămâie sau de chitră, gin cu un pic de zahăr şi bitter. Un adevărat "burghiu" îl faci jumate gin, jumate lămâie şi cu asta basta. Taie cocteilul Martini de la distanţă.
- Niciodată n-am făcut prea multe mofturi apropo de băuturi. Cum te-ai descurcat cu Randy Starr? Pe aici pe la noi are reputaţia unui dur.

Se sprijini de spetează şi căpătă un aer gânditor.
- S-ar putea să fie. Probabil că toţi sunt la fel. Dar la el nu se vede. Aş putea să-ţi pomenesc pe loc numele a vreo doi băieţi de la Hollywood, tot din branşă, cărora le place să joace rolul ăsta. Lui Randy puţin îi pasă. La Las Vegas e un om de afaceri perfect legal. Dacă te duci pe acolo, să-l cauţi. O să vă împrieteniţi.
- Puţin probabil. Nu-mi plac gangsterii.
- Asta-i doar o vorbă, Marlowe. Asta-i lumea noastră. Aşa ne-au alcătuit-o două războaie şi aşa o s-o păstrăm. Randy cu mine şi cu un alt camarad am fost odată vârâţi într-o chestie proastă de tot. Asta ne-a făcut să rămânem legaţi unul de altul.
- Şi atunci de ce te-ai codit să-i ceri ajutorul când erai la strâmtoare?

Dădu paharul pe gât şi chemă chelnerul.
- Pentru că nu putea să mă refuze.

După ce chelnerul ne aduse încă un rând am spus:
- Pentru mine astea-s doar vorbe. Dacă întâmplător tipul îţi datora ceva, de ce nu te gândeşti şi la el? Poate i-ar face plăcere să aibă prilejul de a-şi achita ceva din datorie.

Clătină încet din cap.
- Ştiu că ai dreptate. Bineînţeles că l-am rugat să-mi dea o slujbă. Dar cât am avut-o, m-am achitat de ea muncind. Cât priveşte cerutul favorurilor sau pomenilor, nu, mersi.
- În schimb le primeşti de la un străin. Mă privi drept în ochi.
- Străinul poate să-şi vadă de drum şi să se facă oricând că n-a auzit rugămintea.

Am băut trei ,,burghie" mici, nu mari, şi n-au avut nici un efect asupra lui. O asemenea cantitate l-ar fi ameţit pe un adevărat alcoolic. Aşa că m-am gândit că poate se lecuise.

Apoi m-a condus înapoi la birou.
- Luăm masa la opt şi un sfert, spuse el. În ziua de azi, doar milionarii pot să-şi permită un asemenea lux. Numai personalul de serviciu al milionarilor acceptă astfel de condiţii. Avem o groază de invitaţi simpatici.

De atunci şi-a făcut un obicei să mă viziteze pe la ora cinci. Nu ne duceam întotdeauna la acelaşi bar, dar la Victor mergeam mai des decât în altă parte. Poate că îi trezea în minte unele asociaţii despre care eu nu ştiam nimic. Nu bea niciodată prea mult şi chestia asta părea să-l surprindă.
- Trebuie să fie ceva asemănător crizelor de malarie, zise el. Când te apucă, e rău. Când nu, e ca şi când n-ai fi deloc bolnav.
- Ce nu pot să pricep eu e cum se face că un tip privilegiat ca tine are chef sa stea la băutură cu un detectiv prăpădit.
- Faci cumva pe modestul?
- Aş! Sunt pur şi simplu mirat. Oi fi eu un tip prietenos, dar oricum, nu trăim în aceeaşi lume. Nici nu ştiu exact unde locuieşti, atâta doar că pe undeva pe la Encino. Sper că eşti mulţumit în viaţa de familie?
- Nu am nici un fel de viaţă de familie.

Beam din nou câte un ,,burghiu". Localul era aproape pustiu. Mai erau vreo câţiva beţivani înrăiţi care stăteau la bar pe scaune înalte şi întindeau mâna încet, ca să apuce primul pahar cu băutură, cu grijă să nu răstoarne ceva.
- Nu prea m-am prins. Ar trebui oare să înţeleg ceva?
- Superproducţie, intrigă inexistentă, cum se spune în cercurile cinefile. Probabil Sylvia e destul de fericită, deşi nu neapărat cu mine. În cercul nostru treaba asta nu e chiar atât de importantă. Găseşti întotdeauna ceva de făcut dacă nu eşti silit să munceşti sau să te gândeşti cât costă. Nu e mare bucurie, dar dacă ai bani nu-ţi mai dai seama. Bogătaşii n-au avut niciodată vreuna. Niciodată nu doresc cu tot dinadinsul ceva, poate doar pe nevasta altuia, iar dorinţa asta e destul de palidă în comparaţie cu dorinţa nevestei instalatorului de a-şi cumpăra perdele noi pentru camera de zi.

N-am zis nimic. I-am lăsat lui sarcina de a întreţine conversaţia.
- În general, nu fac altceva decât să-mi omor timpul, continuă el. Şi să ştii că nu se lasă omorât chiar aşa uşor. Un pic de tenis, un pic de golf, un pic de înot, un pic de călărie şi plăcerea neasemuită de a-i urmări pe prietenii Sylviei încercând să se stăpânească până la prânz. Înainte de a începe să-şi înece mahmureala.
- În seara când ai plecat la Las Vegas spunea că nu-i plac pilangii.

Zâmbi strâmb. Mă deprinsesem atât de mult cu faţa lui brăzdată de cicatrice încât nu-mi atrăgea atenţia decât atunci când o schimbare de expresie scotea în evidenţă partea ţeapănă.
- Se referea numai la ăia fără bani. Dacă au bani se cheamă doar băutori. Dacă varsă pe verandă e treaba majordomului să cureţe după ei.
- Nu te-a obligat nimeni să accepţi viaţa asta.

Isprăvi paharul dintr-o sorbitură şi se ridică.
- Trebuie s-o şterg Marlowe. În afară de asta te plictisesc şi numai Dumnezeu mi-e martor că mă plictisesc şi pe mine însumi.
- Nu mă plictiseşti. Sunt un ascultător bine antrenat. Mai devreme sau mai târziu s-ar putea să ajung să înţeleg de ce-ţi place să fii întreţinut ca un pudel de salon.

Îşi pipăi uşor cicatricele cu vârful degetelor. Avu un zâmbet uşor detaşat.
- Mai bine te-ai întreba de ce vrea să mă aibă lângă ea, nu de ce vreau să stau cuminte pe pernuţa mea de satin aşteptând răbdător să fiu mângâiat pe cap.
- Îţi plac pernuţele de satin! i-am zis, ridicându-mă să plec şi eu. Îţi plac aşternuturile de mătase, soneriile de tot felul şi intrările reverenţioase ale majordomului zâmbitor.
- Poate. Am crescut la un orfelinat în Salt Lake City.

Am ieşit afară şi mi-a spus că ar vrea să meargă pe jos. Venisem cu maşina mea şi de data asta fusesem destul de iute de mână ca să prind eu nota şi s-o achit. M-am uitat după el cum se îndepărtează. O rază de lumină dintr-o vitrină îi reflectă o clipă albeaţa părului care dispăru apoi în aburul uşor al înserării.

Îmi plăcuse mai mult când era beat, la pământ, flămând, distrus şi mândru. Oare? Sau poate îmi plăcea să am eu poziţia dominantă? Erau greu de înţeles motivele lui. În meseria mea există perioade când trebuie să laşi omul să fiarbă în zeama lui până când dă pe dinafară. Orice poliţai bun cunoaşte trucul. Seamănă în mare măsură cu şahul sau boxul. Pe unii trebuie să-i înghesui şi să nu-i laşi să-şi recapete echilibrul. Pe alţii nu e nevoie decât să-i atingi şi încep să-şi cărăbănească singuri pumni.

Mi-ar fi spus cu siguranţă povestea vieţii lui dacă l-aş fi întrebat. Dar nu l-am întrebat niciodată nici măcar cum a ajuns să-şi facă mutra praf. Dacă l-aş fi întrebat şi dacă mi-ar fi spus, aş fi putut, eventual, să salvez vreo două vieţi. Eventual dar, de fapt, cine ştie?


Ultima oară când am stat împreună la un pahar era în luna mai, şi ceva mai devreme ca de obicei, puţin după ora patru. Arăta obosit şi slăbise, dar privea în jur cu un zâmbet abia schiţat de încântare.
- Îmi plac barurile la ora când de-aia se deschid. Când aerul e încă proaspăt şi curat, totul străluceşte şi barmanul se mai uită o dată în oglindă ca să vadă dacă cravata îi stă drept şi dacă are părul bine lins. Îmi plac şirurile ordonate de sticle de pe rafturi şi îmi plac oglinzile strălucitoare, precum şi senzaţia de aşteptare nerăbdătoare. Îmi place să-l văd pe chelner când amestecă primul cocteil, şi pune paharul pe o farfurioară curată, cu un şerveţel împăturit lângă el. Îmi place să-l beau picătură cu picătură. Primul pahar liniştit dintr-o seară, într-un bar liniştit - ce lucru minunat!

M-am declarat de aceeaşi părere.
- Alcoolul e ca şi amorul, spuse el. Primul sărut e ca o vrajă, al doilea devine intim, al treilea intră pe un făgaş banal. După aia începi s-o dezbraci.
- Şi asta-i chiar aşa de rău?
- Tulburarea simţurilor e într-adevăr intensă, dar emoţia este impură - impură în sens estetic. Nu pufnesc şi nu strâmb din nas când vorbesc de amor. E necesar şi nu e neapărat un lucru urât. Dar e o activitate care trebuie întotdeauna ţinută sub control. A o face pasionantă e o industrie de miliarde de dolari, şi reclamă tot atâtea investiţii.

Privi în jur şi căscă.
- N-am prea dormit bine în ultima vreme. E plăcut aici. Dar în curând o să-nceapă să vină sugativele, or să vorbească tare şi or să râdă, iar afurisitele de femei or să-nceapă să-şi vânture braţele, să se scălâmbăie, să-şi zdrăngăne brăţările şi să-şi scoată la vânzare farmecele preambalate care mai târziu or să aibă un uşor dar caracteristic miros de transpiraţie.
- Ia-o încet l-am întrerupt. Şi ce-i cu asta? Sunt oameni, transpiră, se murdăresc, trebuie să se ducă la toaletă. Ce te aşteptai să fie - fluturi aurii palpitând într-un abur trandafiriu?

Îşi goli paharul, îl întoarse cu gura în jos şi urmări cum pe buza lui se formează o ultimă picătură, care tremură şi cade.
- Îmi pare rău de ea, spuse încet. E o căţea ordinară. Poate că de fapt ţin la ea - aşa, într-un fel detaşat. Poate că într-o bună zi o să aibă nevoie de mine şi eu o să fiu singurul individ din anturajul ei care n-o sa-i dea cu ciocanul în cap. Dar probabil că până atunci n-o să-i mai pot fi nici eu de folos.

I-am aruncat o privire.
- În orice caz, ştii să te vinzi pe bani buni şi în stil mare, i-am spus după o clipă.
- Mda, ştiu. Sunt un om slab, fără nerv sau ambiţie. M-am agăţat de inelul de alamă şi m-a zdruncinat când am constatat că nu e de aur. Tipii de genul meu au un singur moment mare în viaţa lor, un singur balans perfect la trapez. Apoi nu le mai rămâne altceva de făcut în viaţă decât să încerce să nu cadă de pe trotuar în canal.
- Unde vrei să ajungi?

Mi-am scos pipa şi am început s-o umplu.
- E speriată. E speriată până în măduva oaselor.
- De ce?
- Nu ştiu. În ultima vreme nu prea am mai vorbit unul cu celălalt. Poate e speriată din pricina bătrânului. Harlan Potter e o bestie împietrită. Pe dinafară, numai demnitate victoriană, iar pe dinăuntru la fel de nemilos ca un călău al Gestapoului. Sylvia e o boarfă ordinară. O ştie şi el prea bine, nu-i place deloc, dar mare lucru nu poate face. Aşa că aşteaptă şi pândeşte şi dacă Sylvia o încurcă rău şi intră în gura lumii, o s-o frângă în două şi o să îngroape cele două jumătăţi la o sută de mile distanţă.
- Bine, dar eşti soţul ei.

Ridică paharul gol şi-l izbi de muchia mesei. Paharul se sparse cu un zgomot ascuţit. Barmanul ne privi lung, dar nu scoase un cuvânt.
- Uite-aşa, băiete. Chiar aşa. Sigur, sunt soţul ei. Aşa scrie în acte. Eu sunt cele trei trepte albe şi uşa mare verde din faţă şi inelul de alamă cu care trebui să baţi de trei ori, o dată lung şi de două ori scurt ca să iasă portăreasa şi să-ţi dea drumul în bordelul cu taxa de o sută de dolari.

M-am ridicat şi-am pus nişte bani pe masă.
- Vorbeşti al dracului de mult, i-am spus, şi mult prea mult despre tine. Pe altă dată.

Am ieşit lăsându-l acolo surprins şi palid - după câte mi-am putut da seama în lumina obişnuită din baruri. A strigat ceva în urma mea dar mi-am văzut de drum.

După zece minute a început să-mi pară rău. Numai că după zece minute nu mai eram acolo. N-a mai venit pe la mine pe la birou. N-a mai venit deloc, nici măcar o dată. Îl atinsesem tocmai unde-l durea mai tare.

O lună nu l-am mai văzut. Când a reapărut, era pe la cinci dimineaţa: tocmai se lumina de ziuă. Ţârâitul insistent al soneriei m-a făcut să mă rostogolesc din pat. Am străbătut apartamentul cât am putut de repede şi am deschis. Stătea în prag, arătând de parcă n-ar fi dormit de-o săptămână. Avea pe el un pardesiu uşor, cu gulerul ridicat, şi parcă tremura. Îşi trăsese peste ochi o pălărie neagră de fetru.

În mână avea un pistol.