Un bărbat extrem de serios, dl Gherman, "membru al cooperativei de traduceri și dactilografiere Prestarea", și deci relativ bine situat, dorește să se însoare, la 45 de ani, cu Gabriela, o fetișcană de 23. E susținut în proiectul lui de mătușa fetei, Cleo, care vrea ca nepoata ei să trăiască în bunăstare. Pentru ca proiectul să se realizeze, dlui Gherman i se cere, însă, să satisfacă o condiție pusă de Gabriela, care, pentru a accepta măritișul, ține morțiș să fie răpită. Dl Gherman e însă un om "extrem de serios" și nu are nici cea mai vagă idee despre cum s-ar putea înscena răpirea unei fete; așa că el cere ajutorul tânărului Manole care, la 30 de ani, ar fi o pereche în principiu mult mai potrivită pentru Gabriela. "Răpirea" are, pasămite, loc, dar beneficiarul ei va fi Manole și nu dl Gherman, care, istovit de aventură, ațipește în pragul deznodământului.
De cine își bate joc Mazilu în această piesă a lui? Care este, de fapt, obiectul satirei? Nu, nu ideea fals romanțioasă a "răpirii", inspirată de filme comerciale realizate în coproducție franco-italiană, și aflată în totală neadecvare la realitatea personajelor implicate. Proiectul căsătoriei aranjate de o mătușă cu un domn care ar fi mai degrabă un partener potrivit pentru ea însăși, la cei 45 de ani ai ei, este un proiect din capul locului defectuos. El nu se întemeiază pe sentimente și nici măcar pe interese considerabile, majore; proiectul e clădit pe mentalitatea pentru care căsătoria nu e decât o convenție socială căreia trebuie să i se supună tot omul, cu grijă pentru poziția lui în lume și pentru prestigiu și, mai ales, pentru starea materială a viitoarei căsnicii. Mătușa Cleo e foarte neliniștită de faptul că iubita ei nepoată vrea să învețe și să muncească; mariajul e de recomandat numai dacă el îi asigură soției bani care s-o scutească de necesitatea de a munci, de a-și câștiga singură existența, chiar dacă această opțiune o transformă neîntârziat într-o viitoare întreținută a soțului. Aspectul amoral al acestei concepții nu este atins în dialogurile dintre eroi nici măcar sub formă de aluzie, el este considerat un dat inalienabil al situației.
Mentalitatea aceasta ar putea fi definită ca fiind mic-burgheză, dar această etichetă, neîndoielnic exactă, simplifică nepermis de mult conținutul comediei.
Teodor Mazilu stabilește o relație nebănuită, dar foarte adevărată, și foarte expresivă, între amoralitatea eroilor săi și lipsa lor revoltătoare de cultură; pe Cleo, pe dl Gherman, pe Ogaru, "bărbatul la 45 de ani", conștiința propriei inculturi îi apasă. Conștienți că această lipsă de cultură e compromițătoare pentru ei, aceștia se ostenesc cu disperare s-o ascundă, să se arate lumii ca niște intelectuali de marcă. Grotescul acestei imposturi întrece cu mult ridicolul Coanei Chirița, care, în ambiția ei de a trece drept o doamnă instruită, e, mai degrabă, naivă decât stupidă, și nu lipsită de farmec. Dl Gherman declară, precizând că nu-și consideră afirmația o exagerare, "forța artei e mare", și adaugă, "parafrazîndu-l pe Thibaudet", "mare de tot". Mătușa Cleo declară, "concesiv", despre Beethoven, că "are pasaje drăguțe".
De morbul snobismului sunt atinse, fără excepție, toate personajele piesei, chiar și cele relativ simpatice - Gabriela și Manole, tineri, mai au încă timp să se elibereze de ifose.
O consecință a lipsei de cultură este transformarea oricărei propoziții, inclusiv a propozițiilor care exprimă adevăruri absolute, în simple clișee. Mazilu este neîntrecut în surprinderea acestui fenomen, de transformare în șablon ieftin - și comic - a oricărei sintagme uzuale, a oricărei propoziții, și cu atât mai mult a propozițiilor nobile; iar transformarea aceasta, dovedind și mare slăbiciune pentru vorbitul "pe radical", sfidează foarte frecvent logica. "Oricît ar părea de paradoxal, dansul nu e totuna cu muzica", îi împărtășește dl Gherman mătușii Cleo profunda lui cugetare estetică.
Efectul e încă mai izbitor atunci când șabloanele vizează sentimente. "O port în suflet ca pe o icoană. Și eu nu port în suflet decât ceea ce am absolută nevoie...", își afirmă dl Gherman dragostea pentru Gabriela. Iar mătușa Cleo, într-o pornire de "omenească indignare", declară solemn: "Nu, domnule, eu nu fac tranzacții cu sufletul unei ființe apropiate. Nu, domnule..." "Adolf," i se adresează mătușa Cleo lui Ogaru, "de ce mă lași singură? Ca să fiu sinceră, în 1963. MANOLE: Ca să fiu sincer, așa e, suntem în 1963."
Cugetările eroilor lui Mazilu iau adesea o uimitoare formă aforistică sau de joc cu paradoxuri. "Ascultă, Adolf, tu ai un suflet de gheață, cu tine pot să vorbesc omenește", îi spune mătușa Cleo lui Ogaru. Și, în cursul aceluiași dialog: "...vreau să trăiesc frumos, curat. Și ca să-mi împlinesc această dorință, pe care o are orice om, mai ales cînd ajunge la o anumită vîrstă, am nevoie de o nepoată flușturatică, nu de una care ține să intre la facultatea de chimie industrială". "Dacă vrea să intre la facultatea de chimie industrială, nu mai e nimic de făcut", afirmă Ogaru. "Dacă era filologia... poate că mai era ceva de făcut...".
Din aceeași scenă, o altă nestemată: "Tu, care ai făcut atîtea ticăloșii, să nu pricepi neliniștea unei mame?" Ogaru rectifică blând: "Mătușă!". Mătușa Cleo are ultimul cuvânt: "Mamă sau mătușă sentimentul e același".
Ceea ce e fascinant în revărsarea de remarci cinice ale personajelor lui Mazilu este că resortul psihologic al acestui cinism plin de candoare rămâne tainic: e o formă de bravadă a unor ticăloși care-și afișează fără nici o reținere ticăloșia? E o formă de inconștiență în acest soi de bravadă, sau o provocare deliberată a simțului moral presupus la interlocutori, la lumea înconjurătoare? Este o autodemascare voită? O formă subtilă de autoflagelare? Sau o formă de denigrare implicită a ascultătorilor, tratați toți ca fiind o apă și-un pământ?
Iată extrase dintr-o scenă "de iubire":
GABRIELA către Manole: "Admiră apusul soarelui că fac moarte de om. [...] Bărbații iubesc cu precădere femeile negative, misterioase, fascinante! Pentru ele fac crize sufletești și accidente de motocicletă." "Eu te-am iubit, Manole...".
MANOLE: "...Adică, acum nu mă mai iubești?..."
GABRIELA (înfuriată): "Nu, Manole, și e așa de trist... Mi-am revizuit concepția asupra vieții, mi-am revizuit și sentimentele. Tu ești un băiat prea banal...".
Câteva dintre "perlele" cele mai prețioase de acest fel sunt rezervate eroului central, Gherman, bărbatul serios care se angajează în aventura sortită să se arate somnoroasă: "Seriozitatea e domeniul meu de activitate", își prezintă el cartea de vizită. "Noi, cadrele din cooperație, cunoaștem foarte bine sufletul omenesc. Tocmai de aceea, am folosit acest scurt răgaz ca să-mi sistematizez ideile, ca nu cumva, Doamne ferește, ideile secundare s-o ia înaintea celor principale". "De zeci de ani încerc să fac și eu o șotie și nu reușesc. Am vrut și eu o dată - și credeți că n-am încercat, domnișoară? - să torn dulceață în pantofii șefului de serviciu. Ce credeți că s-a întîmplat? M-am trezit lustruindu-i!...".
În fine, aproape de culminația piesei: "Sunt părăsit de Gabriela. Voi suporta eroic această lovitură a destinului... Mai sunt și alte femei. Numeroase alte femei. Am să fac o șotie. Am să fiu zburdalnic. Am să fiu spontan".
Ca și în alte lucrări ale sale, Teodor Mazilu se întreabă și în Somnoroasa aventură, cu deplină seriozitate, dacă e posibil ca aceste caricaturi, "acești nebuni fățarnici", acești ticăloși, să fie înzestrați cu simțul umorului. S-ar zice că nu se poate - iar absența umorului e, pentru dramaturg, unul dintre cele mai grave vicii pe care le poate avea o ființă umană.
*
Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, coordonat și prezentat de Liviu Malița, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/
(volum coordonat de Liviu Malița)