Fără a reciti cronicile și analizele despre piesa Mobilă și durere, scrisă în 1980, sau despre spectacolele pornind de la ea, mi se pare că este vorba de o piesă bazată pe tehnici și structuri dramatice clasice ale comediei sau chiar ale farsei. Totuși, piesa are și un aer critic, pe cât era posibil în epocă, față de societatea și realitatea României socialiste.
Ca orice piesă care conține multe referințe la realitățile vremii sale, se ridică problema interpretării ei în contemporaneitatea prezentă. Cât de intensă sau, dimpotrivă, de timidă va fi adaptarea acestei piese pe o scenă contemporană? La ce realitate se va referi ea? La o realitate din trecut, o Românie socialistă depășită? Sau la realități amalgamate ale prezentului și ale trecutului? O mărturie despre absurd? Ori o adaptare radicală, care interpretează piesa ca pe una a prezentului? Altfel spus, cu ce atitudine, cu ce "aer" se interpretează piesa: ca o nostalgie a trecutului, cu cooperative, mobile stil, trabanturi și vize în Occident, sau drept o critică a trecutului?
Nu numai realitatea societății s-a schimbat, ci și limbajul teatrului. Limbajul teatrului contemporan - adică progresiv și critic - este, mai curând, un limbaj direct, care preferă tot ceea ce părea imposibil pe vremea publicării acestei piese: a spune lucrurilor pe nume. Numai că un teatru contemporan va prefera să vorbească despre prezent prin propriile texte contemporane. Ori, eventual, va transforma acest text, recitind în mod radical și punând în evidență imposibilitatea din regimul totalitar de a numi lucrurile pe nume; un fel de descompunere a textului, reflectând asupra condiției teatrului în epoca respectivă.
Mi se pare, totuși, că comediile au o viață mai scurtă, fiind bazate pe caractere, pe stereotipuri, și, totodată, pe probleme mai superficiale. Comedia lui Mazilu însăși este o demonstrare a contextului socialist (românesc), care nu permite decât o atitudine ușoară, specifică comediei, a tratării problemelor, și nu una analitică și de profunzime.
Problema de bază este deci atitudinea comediei față de o realitate (existentă, din trecut sau din prezent), o atitudine "ușoară", a iertării, și indulgentă. Indulgentă față de corupție, ipocrizie. Aceasta este atitudinea "obligatorie", cred eu, în epoca socialistă: "sunt greșeli, dar iertăm...". Oare ce să facem astăzi cu această atitudine, de fapt, distrugătoare? Recitind această piesă, cred că avem dreptul sau poate chiar obligația de a nu ierta.
Totuși, este o piesă "bine scrisă", în sensul de piece bien faite, care ar putea avea oricând succes la public. Are tensiune, umor, caracterele și situațiile sunt tipice, și toate caracterele sunt destul de stupide și de simple pentru ca spectatorul să obțină senzația de supremație față de ele - sens al supremației care conferă totdeauna un o senzație de bine. Totodată, există și o capcană. Nu cred că un teatru contemporan, progresiv, de avangardă, ar avea nevoie de această piesă, ori dacă da, ar fi un atac, o explozie a piesei, necesitând o atitudine critică față de ea. Ar fi o reevaluare a trecutului, o modalitate a teatrului de a pune întrebări disconfortante și de a nu ierta chiar așa de ușor.
Orice operă de artă conține o viziune asupra lumii, care, cu timpul, devine sau poate deveni passé, depășită. În volumul The History of the Development of the Modern Drama, György Lukács vorbește de această viziune depășită, spunând că, dacă forma poate produce în continuare impresii asupra cititorului/spectatorului, deci are putere ca structură dramatică, opera de artă continuă să existe. Acest lucru este valabil și pentru piesa noastră: forma, comedia, bazată pestructuri clasice are putere. Ironia și umorul piesei sunt puternice și astăzi, însă această ironie, deseori, este îndreptată împotriva femeilor, ceea ce necesită o reevaluare radicală (vezi mai jos).
Ceea ce, însă, mi se pare un moment problematic și absolut fundamental în piesa respectivă este problema de gen (gender issue). Autorul pare că are o atitudine critică față de societatea socialistă coruptă, dar interiorizează fără nici o urmă de critică sistemul patriarhal, care transformă orice femeie într-un obiect "frumos", "util", "necesar". Mentalitatea patriarhală și represivă față de femei a societății socialiste apare necriticată și acceptată, digerată și pusă inconștient în evidență. Această mentalitate necesită o reevaluare critică chiar și într-un spectacol "de succes" și pentru publicul larg. Deși toate caracterele piesei sunt stereotipe, nici o femeie nu poate exista independent de un bărbat și, mai ales, de un soț. Niciuna dintre femei nu are nici urmă de autonomie, toate sunt doar "anexe". Toate femeile aspiră la rolul de a deveni soții; de a fi frumoase, tinere, "la modă". Sunt amante, și e "normal" ca secretara șefului să fie și amanta lui. Deși aceste înfățișări ale femeilor le regăsim în multe piese clasice, mai ales în comedii și farse, cred că propoziții precum: "Am nevoie să fiu umilită, schingiuită și chiar batjocorită de forța unui bărbat" nu pot fi rostite, pe scena contemporană, fără o opinie critică. În piesă, există bărbați cu o autonomie relativă, adică au cariere, aspirații etc.; în schimb, femeile aspiră doar la bărbați. Dacă ar fi să testăm piesele din trecut cu testul Bechdel[1], care pune doar două condiții pentru înfățișarea femeilor din operele de artă, și anume: sunt prezente în opera respectivă două femei care vorbesc între ele și nu despre bărbați - puține piese ar trece testul. Aceasta nu înseamnă că nu putem reevalua piesele și din punctul de vedere al înfățișării sexelor.
