Nici nu se terminase bine clasa întâi când vara a și năvălit în mahala. Mama spune că de-acum sunt domnișoară și pot purta rochița ei din tinerețe, vanilie cu ciocolată. Aici toți purtăm vechituri. Doar bărbatul în costum de tweed nu pare de acolo. Ce domnișoară frumoasă și deșteaptă, mi se adresează manierat. Vrei să te învăț engleză? și mă trage spre el. Ice cream, și îmi oferă o înghețată. Ice cream. Simt gustul vaniliei cu ciocolată pe limbă, un fior și, rece, palma sub rochiță, între, nuu. I scream. I scream.
Cristian Nedelcu
Era groaznic de cald. Ar fi pornit aerul condiționat, dar îi opriseră curentul. Rămăsese șomer, soția luase copiii și îl părăsise, iar acum, hodoronc-tronc, primise și notificare de la bancă. În maxim trei zile trebuia să elibereze apartamentul. Asta îi pusese capac. Își șterse transpirația de pe frunte, trase aer în piept și plonjă în gol de la etajul șapte. Se trezi pe asfaltul încins, fără nicio zgârietură. Vizavi, pe băncuța de lângă chioșcul de înghețată, moartea lingea o vafă de ciocolată.
Ionuț Morariu
Mirosea a săpun ieftin și a tristețe. Dar abia când s-a sculat din pat, am văzut-o cu adevărat. Era ea. Cea mai tristă fată din lume. Aș fi vrut să o prind de mână. Să o opresc, să-i fac o poză. Însă mi-am amintit. Nu există obturator pentru tristețe. Pentru că nimeni nu fotografiază și nici nu trăiește durerea altuia. Trebuia să-i spun totuși ceva. Bucură-te de zilele tristeții tale. Orice. Am tăcut. Mi-am tras pantalonii. Și ușa după mine. Pe stradă am cumpărat o înghețată cu răvaș. Era amară.
