El este. El, care îmi spusese senin că azi se duce pe la maică-sa să o ajute cu pregătirile de Crăciun. El. Care azi noapte m-a ținut în brațe. Căruia i-am călcat cămașa albastră și i-am făcut cafea dimineață. Care îmi trimite zilnic mesaje că mă iubește. El. Ea îi zâmbește larg și clipește des, îndrăgostită. Ea, căreia el îi sărută mâna, îndrăgostit. Mă uit împietrită prin geamul cofetăriei. Ea m-a observat într-un târziu. El a întors capul, cu privirea goală. Iubito, nu este ceea ce pare. Nu știu cine e.
Ruxandra Donose
Când în cer, când în pământ, Doru nu știe pe unde își găsește mințile. Azi crede că poate construi orice, de la o masă până la o păpușă pe arcuri, dar peste câteva săptămâni, victoria va fi simplul fapt de a se trezi dimineața. El nu gândește așa departe, simte creierul plesnindu-i, iar tentația de a rupe, de a strivi ceva cu violență, este mare. Lili i-ar mângâia creștetul, i-ar săruta mâinile, i-ar lua inima în palme să o ferească de tot răul. Dar stă înghețată lângă el, sperând în miraculosul leac al răbdării.
Răzvan Dițescu
Se întâmpla în vremurile în care iarna era iarnă iar copiii fie stăteau în casă să-și facă temele de vacanță, fie ieșeau la săniuș. El locuia pe strada ce atrăgea copii din întreg orașul. O stradă lăturalnică și necirculată, lungă și în pantă. Ea stătea într-un bloc din centru. În acea zi el făcuse câteva ture, când ea apăru la baza străzii. Trecuse aproape un an și parcă se făcuse mai frumoasă. Opri sania lângă ea. El înghețat, ea înghețată. Bună. Bună. Își zâmbiră complice și începură să urce dealul împreună.
