Tati, ce sunt astea? Acolo sus? Sunt stele. Ce fac ele? Strălucesc. Sunt multe? Da, sunt multe. Cât de multe? O infinitate. Nu două? Doar una. Cine le-a numărat? Timpul. Când a stat în loc. Ziua de ce nu sunt stele? Pentru că sunt doar noaptea. Ziua luminează soarele. Și nu e nevoie de ele atunci? Exact așa. Aia mai mare e tot stea? E cometă. O stea căzătoare. Cea mai frumoasă dintre stele. Unde cade? Se lovește? O doare și plânge? Cum o cheamă? Nu are nume. Cum o cheamă? O cheamă Ana. Și așteaptă să adormi.
Julia Sandu
Așa hotărâră, când se va naște, de va fi fată, nume de stea să îi pună. Dar trecu timpul și nici un semn nu se arăta, nici nu mai știau dacă se iubeau sau munceau să facă un copil, totul părea degeaba. Tratamentul de fertilizare cerea bani, el era mereu stresat și se simțea frustrat. Ingineria cu criptomonede a adus suficienți bani dar și cinci ani după gratii. În sfârșit, după luni de tratamente și nouă de sarcină ea născu o fetiță strălucitoare cum alta nu se văzuse. Până să iasă soțul, o numi Steaua fără nume.
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
Rochița roșie din catifea îi venea perfect. Pantofii aveau aceeași nuanță și la gâtul subțirel, ca un lujer de crin, strălucea un lănțișor cu o inimă. Închise ochii. Începu să cânte. Și Pământul, pentru o clipă, parcă s-a oprit în loc. Oamenii o priveau absenți sau aruncau mărunțiș într-o cutie de carton. Pardesiul atârna pe ea, pantofii, butucănoși, cu două numere mai mari, îi făcuseră răni. Viersuia ca o pasăre spin înainte să moară. Și acolo, în lumea din spatele privirii ei, era o stea. Chiar fără nume.
