Eu am fost mușcată de viață într-un octombrie. Plângeam mult, deși mama mă hrănea cu cel mai dulce lapte. Îmi urlau rărunchii de sete așa de mare că m-au stropit cu agheasmă, m-au dat peste fereastră și m-au strigat apoi cu nume de stea. Nici așa n-am tăcut. Până când, într-o altă zi de octombrie, m-a luat tata în brațe și a dat pickup-ul la maximum. Plânsul s-a oprit doar când a sărit acul de pe disc. Scârțăitul acela mi-a fredonat liniștea. De atunci, sunt dependentă de imperfecțiunea vieții.
Marian Bircea
A venit vremea în care n-am mai vrut să rămân ascuns. Atât de întuneric, atâta umezeală, am obosit de-atâta bâjbâială și cu ultimele puteri, m-am răsucit. Cu ochii aproape orbi, am zărit o luminiță cum nu am mai văzut până atunci, o mică stea călăuzitoare și m-am gândit. Acolo trebuie s-ajungi. Necunoscută, nu avea nici nume, dar i-auzeam chemarea și m-am împins să-mi fac loc spre lumină. Și era frig și rece, dar parca-am auzit suspinul de-alinare. Bine-ai venit în lume. Și-am început să plâng.
George Dometi
Câinele albastru e legat de un copac cu flori în formă de fulg de omăt. Lesa îi este retractabilă. Lipăie dintr-un astru neidentificat, reflexie acvatică. Două voci. Cine ești? Nimeni 13. Tu? Dulcineea 87. O ai? Da, dar tu îi ai? Da. La trei le scoatem încet amândoi, bine? Nu. O să ne vadă. Hai mai bine la mine. Stau acolo. Singură. Bloc de zece. Vrei? Nu. Atunci cum facem? Hai în gangul ăla. Bine? Fie. Ajunși acolo, câinele se apropie ca o javră și scoate o rază de lumină și îi tăie pe amândoi.
