Parcă și văd numele meu sub ea. Un copil malnutrit, cu pielea transparentă, pe coaste. Cu ochi tulburi, se uită cu recunoștință către cel care, din căușul palmelor, îi dă puțină apă. Viața lui depinde de asta. Speranța îi înflorește în suflet. Poate de mâine voi avea și eu apă și ceva de mâncare. Hai că îi pun și cârpa asta ruptă pe umeri. Da, să se vadă țesătura tocită. Nu, nu bea acum, că strici poza, fraiere. Ce, nu mai poți răbda puțin? Sătul, nu o să mai ai fața asta tristă. Nu putem risca.
Vero Anttheia Teodoru
Un an are 31.556.952 secunde. Fiecare secundă seamănă cu o fotografie. Au zburat atât de repede anii. Închid ochii, răsfoiesc albumul lui 1975. Doar eu cu tata. Mă ține strâns să nu mă piardă iarăși ca la mare. Suntem la Gara de Nord. În cealaltă mână duce o vioară micuță cumpărată special, mă va învăța să cânt. Privesc uimită, atâtea trenuri care vin și pleacă. Urcăm. Stau lipită de el. Mulți oameni necunoscuți în jurul meu. Adorm. Mă trezesc în altă imagine. În fața ușii mama ne așteaptă zâmbind.
Camil Popescu
De câte ori treceau pe lângă colțul acela de galaxie, Perseidele erau hărțuite de aștrii vagabonzi. Nici de data asta n-au scăpat, mai ales că erau însoțite de cea mai tânără și mai fierbinte supernovă. În curând s-a auzit strigată: kum te keamă, păpușe? ce corp ceresc sexi ai; sclipirea ta îmi întărește nucleul; mi-aș întinde atomii pe big-bangurile alea frumi. Chiar atunci a trecut sonda Voyager prin dreptul lor, s-au scuturat toate de praful stelar și au sclipit spre cameră, să vadă pământenii ce frumoase sunt.
