Îmi place pielea ta albă. Poți să-ți dai bluza jos, pentru că lumina amiezii va avea grijă de restul. Îți stă minunat părul. Chiar ai putea fi model, dacă ai avea încredere în mine. Pot să te sărut pe gât? Uite cât de frumos e zâmbetul tău când te lași atinsă. Vrei să fumezi? Am ceva ce te va ajuta să te relaxezi. Nu trebuie să-ți fie teamă, tu ești făcută pentru o astfel de viață. Come on, dacă-ți dai fusta jos, shootingul ăsta va fi despre o altă tu. Știu ce spun. Succesul începe când renunți la inhibiții.
Titela Durnea
De două ore râd și plâng necontrolat. Dac-ai deschide acum ușa și m-ai privi, ai spune că joc în Zbor deasupra unui cuib de cuci. Vreau să procesez, dar mintea refuză să înțeleagă. Îți văd buclele roșcate, rebele, în fața mea. Ceri un cappuccino fierbinte, fără zahăr. Palme agile scormonesc după mărunțiș în portmoneul verde. Apoi nu mai știu decât că te-am iubit. Adânc. Intens. 10 ani. De două ore, pe retină e impregnată mâna ta inertă, balansându-se într-un dans al morții peste scaunul răsturnat. Urlu mut: de ce?
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
Se făcuse fotograf de gura lu' bună-sa. Fato, eu văd viitorul în cărți, mă-ta în cafea, tu în poze. Pozar să te faci să le spui la oameni ce și cum. Mulți veneau la ea. Pe mulți i-a ajutat. Pentru că din fiecare photo shooting făcea o poveste. În fiecare cadru exista ceva care o ducea cu gândul la un viitor incert, dar plauzibil. Mai credibil decât un zaț, sau niște bucăți de carton. Într-o zi blițul s-a descărcat întâmplător. Propria poză. Nu a vrut acest lucru. Niciodată. Fixa fotografia. Era goală. Ea nu exista.
