Mi-am luat degetele mâinii, am creat un dreptunghi în care i-am încadrat chipul. Adu-ți aminte, mi-am zis. Ochii negri ca murele, pielea-i Cumulonimbus, vată de zahăr, cu cârlionții prelinși în jurul gâtului ca spirala lui Fibonacci. I-am zis să fie vara mea, iar acum iau cuvintele și le înec într-un ibric, că marea îmi e prea departe. Mi-a adus toamna pe capul meu plin de mere pădurețe. De atunci plonjez din înălțimi cu viteza și puterea unui înotător de performanță în abisuri să îi găsesc imaginea în fiecare zi.
Adriana Patroi Miu
Mi-au spus că trebuie să fac procedura: pentru ceilalți trei copii de acasă, pentru bărbatul meu, pentru a putea continua să muncesc. Doctorul mă privea iritat; avea programul plin. În cabinet aerul era irespirabil. Sunt doar două celule mai evoluate, doamnă. Într-o jumătate de oră totul va reveni la normal. Am mai privit o dată radiografia. Nu li se formaseră bine mâinile, dar luptau să se țină în brațe. Și atunci m-am simțit mamă. L-am dat cu capul de monitor. I-am zis: iartă-mă, într-o jumătate de oră totul va reveni la normal.
Cristina Alistar-Gabouty
Din trupa de treizeci de elevi în uniforme alb-negru îl văd numai pe el, în mijloc, cu ultimul nasture de la cămașă descheiat și un zâmbet nonșalant și decomplexat. E mai ceva decât Ștefan Bănică Junior în Ani de Liceu. Ceilalți sunt învăluiți în ceață. Într-un colț sunt eu, cea mai mică, cea mai pricăjită, dacă n-am avea uniforme aș fi și cea mai prost îmbrăcată. Revederea de 30 de ani. El s-a întors din State, doctor, cam gras, divorțat. Eu lucrez la Dior, tot mică, divorțată. Mă recunoaște. Zâmbim.
