Era un hotel de mâna a doua. Odaia era austeră, doar pe peretele din față era prinsă o fotografie. După hainele femeii părea de la sfârșitul secolului XIX. Era un lac în care să te scalzi chipul ei, un cer în care să plutești, un ochi să-i fii iris. Se trezi mahmur. Fusese o zi infernală și nu-și mai amintea cum a ajuns seara-n pat. Pe cearceafuri găsi urme de vin și de ruj. Lângă pat două pahare răsturnate. În palmă avea un cercel. Îl recunoscu. Ridică ochii. Femeia din tablou avea unul la fel.
Cristina A. Ieșan
Sudan, 1993. Deșert. Teren arid. Praf, un vânt fierbinte. Un copil, un bebeluș, stă ghemuit la pământ. Își așteaptă moartea. Nici n-a apucat să trăiască, dar el își așteaptă moartea. În depărtare, un vultur îl păzește. Zic îl păzește, din milă pentru micul pui de om. De fapt, își așteaptă masa. Mai trec câteva minute. Puiul de om își dă duhul. Și vulturul, vulturul, în sfârșit, ia masa. Fotografia anului, au votat-o criticii de artă. Atunci, în acea secundă, ne-am pierdut omenirea. L-am pierdut pe Dumnezeu.
Paul Dârvariu
Am un nou iubit. L-am cunoscut pe internet. E american, general pensionar. Nuuu, fată, nu-i bătrân, știi că ăștia se pensionează mai devreme. Mai ales c-a luptat în Afganistan, Irak, alea, alea. Vine sâmbătă. I-am spus că-l aștept la aeroport, da' el, gentleman, n-a vrut să mă deranjez și mi-a dat întâlnire la hotel. Ia uite-l în poză: bărbie hotărâtă, ochi pătrunzători, mustață sură. Pe umăr, are un tatuaj: Love Rapid, Fuck Steaua. La ei, în America, e fix pe dos: Rapid e echipa armatei și Steaua e-a ceferiștilor.
