Toți am auzit termenul, mulți știu și ce înseamnă (wikipedia.org/wiki/Terroir). Cu toate acestea, întrebarea legitimă pe care o naște pentru arhitecți un așa concept este dublă. Prima întrebare sună astfel: putem stabili o relație între conceptul de terroir și cel de genius loci al lui C. Norberg Schulz din cartea cu același nume (amazon.com/Genius-Loci-Towards-Phenomenology-Architecture)? Vorbesc despre cartea care a deschis calea unei aplicări destul de fidele a conceptelor filosofiei heideggeriene în înțelegerea și chiar proiectarea arhitecturii ultimilor cincizeci de ani, informând în același timp și operele edificate ale arhitecților reuniți de Kenneth Frampton într-o mișcare numită regionalism critic (oasejournal.nl/en/TowardsaCriticalRegionalism). Și, dacă răspunsul este da la prima întrebare, atunci următoarea derivă logic din ea: este terroir un criteriu de judecată valid pentru evaluarea clădirilor construite pe podgorii?
Să le iau pe rând. Răspunsul la prima întrebare îmi pare a fi următorul: terroir este forma cea mai radicală a spiritului locului, a identității acestuia. El aduce împreună gustul pământului (vă amintiți cum discuta Heidegger în Originea operei de artă despre "caracterul litic al pietrei"?) și a celor evanescente, de deasupra acestuia: lumina și căldura acesteia, vânturile și precipitațiile, balansul anotimpurilor. Ba, încă, terroir ne amintește cât de cultural este conceptul de natură, pentru că subîntinde și lucrurile făcute de mâna omului: dimensiunile podgoriilor și modul lor de dispunere, prelucrarea pe parcursul anului a viei, respectiv, după stoarcere, a mustului și a vinului, prin cupajare sau învechire. Cel mai interesant mod de a înțelege toate aceste lucruri este să participi la o verticală: să deguști, adică, același vin din ani succesivi, spre a vedea cum a crescut în valoare prin învechire și cum, chiar în cadrul aceluiași vin, de pe aceeași parcelă, toate variabilele din terroir fac ca niciodată două vinuri să nu fie identice. Într-un an a fost mai mult soare și secetă și, deci, mai mult zahăr în boabă; în altul dimpotrivă. Ceea ce revine la a spune că fiecare vin bun este individual și unic în nuanțele și în complexitatea lui, practic infinită.
Dacă acceptăm acest concept ca fiind aplicabil (și) arhitecturii, vom vedea că acele motifs convocate de CNS ca fiind atribute ale spiritului locului sunt infinit mai nuanțate și că, da, putem utiliza terroir drept interpretant al arhitecturii în general. Mai cu seamă acolo unde legătura cu pământul nașterii sale, în formula întreită deslușită de Otto Pöggeler (academia.edu/Otto_Poggeler_Drumul_gandirii_lui_Heidegger) este esențială în explicarea apariției edificiului investigat. Întreită propunere, înseamnă că pământul este amplasament, loc al operei, material din care opera este plămădită, dar și context cultural, istoric și comunitar al apariției și dăinuirii operei. Nimic mai evident decât, aici, cazul arhitecturii. Cred că forma radicală de terroir este landform architecture, arhitectura care se rezumă la incizii în amplasament, ascunsă fiind în / sub declivități ale pământului. Iar când vorbim de utilizarea pământului din acel loc în operă, desigur că pământul are sensul de material din care e făcută opera, propriu acelui loc. Dacă e lemn, acesta a fost viu, sau, mai nou, continuă să crească în operă fiind pus (parametric-architecture. com/from-fungi-to-foundations-mycelium-in-construction/); asta ca să nu reamintesc de betonul care se vindecă singur, tot prin micro-organisme.
(va urma)