Ce mai înseamnă o stagiune?

Fie că este vorba despre teatru, dans sau muzică, stagiunea reprezintă coloana vertebrală a existenţei şi a continuităţii atât a respectivelor instituţii, cât şi a vieţii culturale a oraşului. Despre acest adevăr simplu, spectatorul obişnuit îşi aduce aminte în fiecare săptămână.

Iar politicianul, îşi aminteşte doar când trebuie să arate "ceva frumos" unui înalt demnitar venit din străinătate. Stagiunea este privită ca o Cenuşăreasă mai mult la noi şi mai puţin în ţări cu tradiţie muzicală din Europa. Acolo, în ţările unde lucrurile stau cu mult mai bine şi din acest punct de vedere, factorii decizionali din punct de vedere financiar au înţeles că o stagiune puternică reprezintă mult mai mult decât o simplă problemă de prezentare în ochii străinilor. Este vorba despre o componentă esenţială a unui climat educaţional şi cultural orientat către valorile importante, în care compromisul nu îşi face loc. De aceea, efortul depus pentru a asigura stagiuni - fie ele teatrale sau muzicale - de calitate este constant, nu se poate desfăşura în salturi.

În cazul stagiunilor muzicale din Bucureşti cel puţin, în ansamblu lucrurile nu stau deloc bine. În timp ce în alte capitale europene instituţiile de profil - confruntate, bineînţeles, an de an şi cu serioase probleme financiare cărora li se găseşte însă rezolvarea într-un sistem de parteneriat public-privat avantajos pentru ambele părţi - au programul de stagiune asigurat pe mai mulţi ani înainte prin prezenţa celor mai bune combinaţii de dirijori, solişti şi repertoriu, la noi lucrurile sunt în continuare încropite din mers. Se adoptă soluţii de compromis, într-o sordidă acumulare de factori care decurg unul din celălalt, precum lipsa de fonduri aprobate la timp, de unde incapacitatea încheierii unor contracte ferme cu mult timp înainte, situaţie care face loc micului sau marelui interes local.

În acest context, a scrie despre o stagiune atât de complexă, de fapt cea mai complexă de la noi, cum este aceea a Formaţiilor Muzicale Radio a Radiodifuziunii Române nu este deloc simplu. Din punctul de vedere al managementului, spre deosebire de fotbal de exemplu, lucrurile stau mult mai bine în curtea muzicii simfonice unde conducerea acestor ansambluri (directorul artistic Nicolae Costin, secondat de secretariatul muzical) a reuşit să impună cu abilitate, an de an, anumite trăsături definitorii pentru Formaţiile Muzicale Radio, în condiţii financiare din ce în ce mai vitrege. Aceste trăsături sunt crearea de concerte-eveniment prin introducerea în program a lucrărilor vocal-simfonice cu distribuţii cât mai valoroase, precum şi menţinerea unui balans echilibrat între factorii de atracţie ai afişului pentru marele public, respectiv existenţa a cât mai multe concerte unde măcar un element (fie acesta repertoriu, dirijor sau solist) să constituie un punct de atracţie real pentru cei prezenţi în sala de concert. Acestui efort îi sunt încă opuse multe elemente importante dintre care renovarea sălii sau repararea orgii sunt doar cele mai vizibile dintre urgenţele rămase în suspensie de ani buni.

Important este însă că dacă anul trecut aveam surpriza unei întâlniri aşteptate trei decenii cu dirijorul Christian Badea (care sperăm că va reveni şi în actuala stagiune), anul acesta ni se promite o deschidere de stagiune integral Wagner - o altă raritate repertorială -, obţinându-se astfel performanţe ce nu ar fi posibile în condiţii... europene. Factorul uman încă domină, reuşind să învingă sistemul "de azi pe mîine" care ar face nefuncţională o stagiune într-o ţară mai europeană decât a noastră.