Sub lupă: AUREL BARANGA - O opinie... publică

Se pune problema recuperării textelor dramatice scrise în perioada comunistă. Pentru generația născută după 2000, aceste texte parcă ar fi scrise în altă țară și propun o distanță suficient de mare ca să nu mai prezinte interes. Ele, textele dramatice comuniste, oferă o șansă reală de cunoaștere a unor contexte sociale greu de înțeles astăzi, fiind focalizate pe ceea ce și-au propus autorii sau li s-a impus politic: microsocietatea în perioada comunistă, portretul cetățeanului model, promovarea valorilor social-comuniste, cultul personalității.

"O dramaturgie puternică, adevărată, inspirată realmente din viața de azi a poporului nostru, drame și comedii autentice, emoționante, purtînd un mesaj clar, iată la ce ne cheamă documentele de partid, iată ce mi se pare că trebuie să constituie și misiunea fiecărui dramaturg și obligația și veghea de fiecare zi a celor ce răspund de destinele unei scene"^[1], afirma Aurel Baranga, în contextul Tezelor din iulie 1971.

Aurel Baranga este unul dintre cei mai prolifici autori dramatici ai perioadei comuniste, cu titluri montate în fiecare stagiune, peste tot în țară. Vorbim, strict matematic, despre un autor cu peste 280 de premiere consemnate la nivelul întregii țări. Ceea ce face ca dispariția bruscă, în 1990, din repertoriile tuturor teatrelor să fie justificată strict de suprasaturația unui anumit gen de scriitură dramaturgică și a unui mod specific de montare. E drept și că, după moartea autorului (1979), numărul de montări pe baza textelor sale a scăzut drastic, fapt perfect explicabil, dacă avem în vedere poziția lui politică influentă. Printre motivele dispariției totale a acestui autor din repertoriile teatrelor, la o privire strict subiectivă, se numără lehamitea breslei în relație cu dramaturgia comunistă, interesul scăzut al teatrelor de a-și recâștiga dimensiunea de educație prin teatru (fie ea și istorică) și lipsa de disponibilitate a publicului în ceea ce privește receptarea unui astfel de produs cultural alienat. Mai mult, post '90, se pierd ani prețioși din punctul de vedere al dramaturgiei românești, pe fondul avidității de recuperare a montărilor interzise anterior, cu regizorii importanți ai țării care se concentrează pe puneri în scenă ale teatrului antic sau shakespearian. Acest fenomen este coroborat de inexistența "dramaturgiei de sertar", dar și de lipsa programelor academice dedicate scriiturii dramaturgice. Se creează astfel o prăpastie de timp până la apariția noii dramaturgii, lansată cu preponderență din rândul nespecialiștilor fascinați de acest tip de exprimare artistică^[2]. Profesionalizarea vine ulterior.

Textul piesei Opinia publică, considerată una dintre cele mai importante piese ale dramaturgului, reprezintă un exemplu de desfășurare în practică a "idealului" de construcție a textului dramatic, ideal menționat anterior de autor, consemnat ca atare în presa de specialitate a vremii: "în marea bătălie specifică pe care se îndîrjește s-o dea, Aurel Baranga nu se sfiește să-și nominalizeze fundamentul idealului spiritual, asimilat de o lume, profundul lui caracter democratic și universal progresist: opinia publică. Opinia publică «ia mai multe fețe», «fețele oamenilor», ea e revoluționară și dinamică, pentru că de partea ei e adevărul - «adevărul este întotdeauna public»". 

Opinia publică ne transpune în lumea unei redacții de ziar din anii '60, în cadrul căreia se consumă drame profesionale, laolaltă cu cele personale, într-o ramă ce amintește de schițele lui Caragiale. Construită ca un comentariu metatextual, prin dublarea personajelor din piesă cu persoane care construiesc spectacolul - regizorul de culise, actorul, prezentatorul ș.a. -, rama implică metaforic publicul, prin plasarea spectatorului revoltat în sală și prin încercarea de diluare a spațiului liminar, dar și prin finalul deschis lăsat la alegerea publicului. Avem așadar, din punctul de vedere al interpretării textului, două paliere de analiză: piesa de teatru în teatru (repetiția generală) și rama metatextuală, prin care Baranga încearcă să-și impună viziunea teoretică asupra tipului de teatru pentru care militează. O face însă superficial, fără suficiente intervenții permise din partea "publicului", apelând la un umor desuet, clișeic pentru lumea teatrului. Cu alte cuvinte, nu își asumă niciun risc real, doar unul controlat verbal prin replici fixe: "Piesă, piesă, dar să se spună adevărul. Că eu am plătit, am luat bilet prin întreprindere"^[4]. Se pierde, prin astfel de intervenții, intenția inițială, enunțată de prezentator, de a chestiona tipul de teatru acceptat/agreat, acțiunea piesei din interiorul ramei relevând adevăratul tip de teatru căutat de autor: drama măruntă, comicul de situație, lipsa unui final definitiv - tocmai pentru că finalul nu are funcție concluzivă, el fiind plasat în mâinile publicului. În contrapartidă, în '71, Baranga va vorbi despre "un înalt mesaj de idei și sentimente, noi și cutezătoare valori morale"^[5], dar va rămâne tributar scriiturii proletcultiste, construind comedii inspirate dintr-un banal cotidian. În Opinia publică, avem o redacție de ziar, un director cu frică de partid și comănduire, un jurnalist ajuns redactor-șef adjunct printr-un accident și care eșuează prin indiferența cu care tratează banalitatea, celebra (deja) secretară, colega îndrăgostită, aserviții, ședința publică de înfierare, cu alte cuvinte o comedie simplă construită mai ales prin ironia la adresa tagmei jurnaliștilor în relație cu "înaltele aspirații" ale aparatului de partid și prin focalizarea asupra înțepăturilor interumane de zi cu zi.
 
Însă...

În 2010, se produce ceea ce Raluca Blaga numește "gestul provocator"^[6]: Theodor Cristian Popescu montează, pe scena Teatrului Național "Radu Stanca" din Sibiu, Opinia publică^[7] al lui Baranga, într-o încercare de a testa valabilitatea și actualitatea unui text scris în perioada comunistă în relație cu modele de receptare ale publicului contemporan. Teatrul nu este ales aleatoriu, miza este reprezentată de un public specializat, consumator avid de act teatral, un public crescut constant mai ales de oferta bogată a instituției, gazdă a unuia dintre cele mai importante festivaluri europene.

Pentru a-și susține și a-și demonstra ipoteza de lucru, regizorul păstrează aproape integral textul, încercând ceea ce se numește, în termeni contemporani, reenactment, în sensul montării cât mai fidele a propunerii dramaturgice. El își construiește spectacolul pe fundamentul de la care pleacă, susținut de spațiul sonor, de cel vizual, dar și ca metodă de lucru cu actorul, exploatând exact ceea ce Baranga nu are curajul să facă până la capăt. Și mai construiește ceva: o ramă metaregizorală, care să susțină întregul demers și care să îi sublinieze funcția: de a privi atent o epocă, de a le stabili un cadru personajelor, de a duce spectatorul înspre o lume despre care e ușor să râzi, dar râsul ți se oprește în gât la gândul că tu, părinții, bunicii, ați făcut parte din acea lume. Construcția spectacolului se agață de unul dintre pilonii textului - ieșirea și intrarea din/în personaj - subliniată de autor chiar în lista de personaje. Spațiul lui Dragoș Buhagiar se subordonează aceleiași idei, o schelă imensă care înrămează birourile redacției, încadrată, în dreapta și stânga, de ecrane pe care rulează imagini din arhiva TVR: reportaje, interviuri (cu Baranga însuși), emisiuni din acea perioadă. Mesele de birou sunt și ele construite din rame ale acestui tip de mobilier, cu forme diferite. Spațiul birourilor redacționale se desparte de cel al personajului principal printr-o cortină construită din foi de ziar - respectând astfel didascalia inițială a textului și subliniind preocuparea regizorului pentru detalii de acest tip. De altfel, Theodor Cristian Popescu a chestionat, pentru o perioadă de timp, în cadrul atelierelor sale, necesitatea și funcția didascaliei de deschidere a unui text. Spațiul sonor, construit de Vlaicu Golcea, se constituie și el într-un citat în citat, prin reinterpretarea unor melodii celebre din epocă, care permit un spațiu de desfășurare generos mișcării scenice conduse de Florin Fieroiu, mai ales pe scena Maricicăi Tunsu.

Spectacolul nu privește nicio secundă ironic textul lui Baranga, perioada comunistă sau vreun tip de teatru practicat în epocă. Și ăsta e marele lui merit. Imediat după apariție, a beneficiat de cronici elogioase, de o atenție bine meritată, care însă s-a stins foarte repede: "replicile lui Aurel Baranga, de la «Primul caracter al secretului e că știe toată lumea» pînă la «Ăștia sînt oamenii și cu ăștia defilăm», țin pe scenă, și nu pentru că ar fi vorba despre o lectură ironic-brechtiană a limbii de lemn (e o comedie, la urma urmei, limbajul ideologizat e dintru bun început reciclat)", afirmă Iulia Popovici^[8], sau: "Aș mai spune doar că montarea lui Theodor Cristian Popescu nu-și propune să justifice în vreun fel comunismul, ci este, mai degrabă, o încercare de introspecție, de călătorie înăuntru și în afară, în căutarea, nu a timpului pierdut, cât a timpului (de) recuperat..."^[9]. Se pune, așadar, întrebarea de ce un spectacol construit atent, cu o receptare bună din partea criticii de specialitate, cu un public generos și numeros, nu are o viață mai lungă sau mai... vizibilă? Merita și o carieră internațională, chiar dacă ar fi fost vândut aceluiași tip de public ca cel al filmelor lui Mungiu. Supozițiile sunt de multe feluri: fie experimentul lui Popescu e unul eșuat, pentru că publicul nu este nici măcar nostalgic în raport cu astfel de recuperări, fie teatrul ales nu e potrivit, pentru că își îneacă la propriu o parte dintre producții, din cauza numărului uriaș de spectacole pe care îl joacă, dar și a atenției acordate Festivalului Internațional de Teatru, care paralizează stagiunile. Fie, pur și simplu, dramaturgia comunistă nu e suficient de provocatoare, nici măcar atunci când e luată în serios și i se adaugă comentarii estetice și supra-înrămări. Poate e nevoie să mai treacă niște ani, pericolul însă este unul al pierderii complete a contactului cu o lume peste ale cărei traume încercăm încă să trecem, sau o interpretare răsturnată a efectelor comunismului românesc asupra ființei umane, de tipul "pe vremea aia era mai bine".
 
Totuși...

Spectacolul a fost programat spre vizionare (gratuită) pe platforma digitală a Teatrului Național "Radu Stanca" din Sibiu, în data de 1 decembrie 2021, sub forma unui cadou oferit românilor de pretutindeni.

Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, coordonat și prezentat de Liviu Malița, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/produs/sa-nu-privesti-inapoi/.