Când, la sugestia lui Liviu Malița, m-am orientat spre piesa lui Paul Everac Cititorul de contor pentru o analiză eseistică, am făcut deliberat și o postare pe Facebook. Propunerea editorului a fost pentru mine o provocare profesională pe care am acceptat-o din pură curiozitate. Nu cunoșteam dramaturgia lui Everac decât din auzite, nu văzusem nicio punere a ei în scenă. Am recurs la rețeaua de socializare ca barometru empiric și aleatoriu, să văd cine și cum reacționează. A generat un număr modest de like-uri, dar comentariile au fost interesante. Veneau exclusiv din zona generațională a celor care frecventau teatrul înainte de 1989 (cărturari, critici de teatru), aveau, adică, și un orizont spectacologic asociat. Micul sondaj în mediul virtual s-a dovedit mai util decât mă așteptam. Am aflat, de pildă, că după scandalul cu Revizorul de la Teatrul "Bulandra" din București, încheiat cu interzicerea spectacolului, regizorului Lucian Pintilie i se recomandase să monteze, ca penitență, Cititorul de contor, într-o acțiune de reașezare pe linia agreată de partid. Lucian Pintilie a refuzat, iar ce a urmat știm cu toții. Nici un artist emergent nu a întrebat măcar "cine a fost Paul Everac?". Nu îi preocupă un autor favorizat de regimul comunist cu care și-a tranzacționat reputația prin complicitate ideologică încă de la debut și care, uzând de aceleași strategii eficiente de acomodare, s-a repoziționat brusc pe noua direcție a vântului politic, aterizând în picioare și după 1989. Everac a continuat să scrie, să publice, a organizat evenimente culturale, a fost președintele Televiziunii Române (1993 - 1994) și director al Institutului Cultural Român de la Veneția. Hai să vedem ce-i cu piesa lui!
Cititorul de contor indică limpede poziția privilegiată a lui Everac în ochii partidului, căruia îi făcuse servicii propagandistice. Datat "Podul Dâmboviței, 18 iunie 1972", textul a fost publicat în revista Teatrul, în numărul din septembrie 1972, și montat în stagiunea ce stătea să înceapă la Oradea, Bârlad, Timișoara (Teatrul Maghiar), Sfântu Gheorghe, Teatrul Mic din București. Nu e neobișnuită această epidemie repertorială. Propagate pe filiera "centralismului democratic", odată trecute de verificarea ideologică, piesele poposeau direct în presele tiparnițelor și foarte rapid și pe scenă (pe mai multe în același timp, conform modelului unic) pentru a-și îndeplini eficient misiunea de difuzare a ideilor socialiste. Anii \'70 au reprezentat o perioadă de relativă relaxare a chingilor cenzurii, iar "comedia tragică în două părți" a lui Everac o arată prin subiect și construcție dramatică. Momentul scrierii aparține unei etape în care normativele de partid ajunseseră să fie asimilate de autorii de toate genurile prin autocenzură. Se știa ce e voie și ce nu e voie, despre ce și cum poți sau nu poți scrie, dacă vrei să fii publicat și, în cazul teatrului, jucat. Alegerea subiectului era primul pas, preferate fiind temele actualității din "epoca de aur". Unghiul optim era ocolirea temelor delicate, într-un demers tacit de pactizare cu cenzura care le acorda autorizarea.
Acțiunea din lucrarea lui Everac se petrece în familia lui Gheorghe Jinga, în câteva episoade ale vieții lui, într-un raccourci de la tinerețea din ultimii ani ante-comuniști până la maturitatea profesională, în plin comunism. Jinga a virat și el odată cu macazurile istoriei, abdicând de la principiile de altădată în favoarea celor care i-au propulsat ascensiunea în carieră, devenind un arhitect prețuit. În prezentul teatral, Jinga e căsătorit cu Amelia, casnică, și are trei copii. Octav e un "rebel fără cauză", iubește muzica, ascultă soul, citează din filosofia lui Lucian Blaga (autor indexat o vreme, apoi acceptat de autoritățile totalitariste). În ciuda felului său de-a fi, îi face pe plac tatălui, acceptând să studieze Arhitectura. Cu alte cuvinte, e un tânăr vulnerabil. Vladimir e plecat la Paris, chipurile cu o bursă, dar capitalismul îl agresează la propriu, prin bătăile primite aplicate de grupuri de golani. Decadentul oraș de pe Sena nu-i oferă șansele pe care orânduirea părăsită i le-ar fi dat! Înfierarea capitalismului, prin prezentarea Parisului ca loc al pierzaniei, se înscrie la "obligatorii", iar Everac echilibrează din calcul tonul general, cântând în strună viziunii de partid din poziția de dramaturg de curte. Neli, mezina cuplului, e o adolescentă nonconformistă, care rămâne însărcinată și vrea să avorteze, în condițiile în care întreruperile de sarcină erau ilegale. Tatăl e, ca să vezi întorsătură de situație!, fix nepotul intelectualului interbelic a cărui casă o proiectase Jinga. Pe care acum nu ezită să o sacrifice, incluzând-o la demolare pentru a deschide calea unei "noi magistrale", într-un gest simbolic de reatestare a atașamentului față de regim.
Cititorul de contor e un personaj definit în cote de ambiguitate: poate fi o proiecție a conștiinței protagonistului sau întruparea unui judecător care evaluează, prin prisma Codului normelor eticii și echității socialiste; poate fi o figură transcendentă, dar nu e bine să vedem lucruri acolo unde nu există. El apare la data unei scadențe de viață și operează analiza faptelor conforme/reprobabile prin grila unei moralității șablonizate, considerate în termeni contabili (debit și credit). Se vrea o instanță morală absolută, numai că Paul Everac s-a blocat înainte de a găsi dozajul potrivit de explicit și subînțeles. Autorului i-a lipsit abilitatea creativă de-a imagina subtilități, rămânând în rigiditatea dramatică tipică pieselor conjuncturale. Personajele și acțiunile sunt la nivelul unui evident căutat, în încercarea de-a învesti dramatic un epic cu pretenții de parabolă aparent cutezătoare, dar prudentă să nu traverseze linia de partid. Era vremea când critica și autocritica, controlate și ele prin adevărate "regii" ale ședințelor oficiale în care aveau loc, deveniseră o practică încurajată de comuniști. Numai că "procesele de conștiință" erau simulate, se mimau în interiorul acelorași sensuri ideologice. Se trecuse de la etapa impunerii cu forța la coerciția insidioasă. Dresajul propagandistic urcase la cota interiorizării normelor acceptate politic.
Personajele, inclusiv cele secundare și episodice, sunt edificate mono-dimensional, previzibil, înzestrate cu rosturi de teatralitate simplistă. Nu evoluează, nu au complexitate, există pentru a sluji premisa centrală a textului: punerea față-n față a binelui și a răului moral, așa cum o acceptau rânduielile dictaturii.
Într-o retorică de realism socialist, textul mixează locuri și timpi variați, printr-o succesiune de planuri. Rezultatul e o construcție eclectică, neconvingătoare dramaturgic, o etalare de sub-teme care amestecă în doze inconsistente un inventar impus: iubiri trecute și prezente, infidelități, trădări, minciuni, boli letale, conformisme, rebeliuni. Scriitura e fără nuanțe, cu efecte nivelatoare. Everac e foarte meticulos în didascalii, fixând cadrul scenografic, precizând chestiuni de interpretare actoricească, de atitudine a personajelor, pe ideea că dramaturgul este cel dintâi regizor al propriilor piese. Indicațiile de regie sunt împăunate cu prețiozități lingvistice pe post de zorzoane ce nu ajută cu nimic, doar epatează: anglicisme (living room), franțuzisme (badinerie), italienisme (mascalțoni).
Stilistica lui Paul Everac nu are sclipire teatrală, e, mai degrabă, de o acuratețe meșteșugărească. E corectă cu regulile genului dramatic, dar seacă, privată de vitalitatea autenticului. Se înscrie cu maximă corectitudine pe linia oficială a vremii. E, pe fond, problema principală a celor mai multe creații din perioada respectivă: abordări tributare canonului partinic, menținere la suprafața lucrurilor, un nivel imaginativ care nu convinge. Reflectând o realitate istorică apusă, Cititorul de contor e atinsă de desuet. Nu văd pe nimeni căruia i-ar mai putea stârni azi interesul. Ca să zic drept, cu toată curiozitate mea profesională, nu mi-a făcut plăcere s-o citesc. Chiar așa scurtă cum e.
(volum coordonat de Liviu Malița)