În al doilea rând, pentru că e un templu arhaic. În a treia sa declinare, cea de astăzi, a fost gata pe la 490 î.H. Veți găsi multe descrieri docte ale templului pe internet, dar cel mai interesant lucru despre el este sugestia că ar fi slujit de exemplu pentru Parthenon-ul atenian (după ce Atena va fi cucerit insula și va absorbi cultul nimfei locale în cel mai mare, al zeiței Atena însăși. Dar, făcând asta, se pare că a căzut în desuetudine și, spre finele secolului, deja se va fi stins, abia în secolul al doilea d.H. fiind reamintită existența templului și consemnată în text scris importanța, dar și stingerea sa.
În al treilea rând, pentru că ne reamintește forța inițială, brută, a doricului. Rectificând geometria aleatorie a locului, din soclul masiv se desprind coloanele, fără a uita efectele de corecție optică, pe care noi le admirăm la Parthenon, uitând că unele deja erau prezente la templul zeiței Aphaia. Astfel, coloanele de colț sunt mai groase decât cele de câmp și sunt înclinate spre templu. Proiectându-se pe cer, nu pe piatră, precum celelalte, ele par mai subțiri decât acestea, dacă nu ar fi corectate, încât perceperea lor să ni le facă, aparent, la fel. Și, proiectate pe globul ocular, sunt readuse la verticală prin subtila contra-înclinare spre antablament. Piatra locală, un calcar ușor gălbui, s-a erodat în timp, iar statuile au luat calea străinătății, poposind acum în Germania, undeva. Nu vreau să redeschid aici rana Greciei, care își tot cere înapoi capodoperele antichității sale, ba de la British Museum, ba de la alte instituții care se sumețesc pe spinarea raptului de odinioară. Dar, dacă și când va veni vrea, vor fi multe de înapoiat. Franța, mai cuminte, dă câte ceva înapoi fostelor sale colonii, dar cam atât.
Atașez câteva imagini de la fața locului care, ca toate fotografiile, nu au cum să surprindă nici secerișul sonor al cicadelor din pini, nici culorile pietrei, schimbătoare ca marea. Mergeți la Aphaia, dacă nu ajungeți la Parthenon!
(va urma)