Inspiram aerul sărat în timp ce mângâiam pe ascuns bisturiul. Nu știu ce m-a făcut s-o aleg pe ea. Părul abanos? Ochii azurii? Rochia-i roșie fluturând în briză? Părea singură, neajutorată, o pradă ușoară. Am invitat-o la bar. Doar ce m-am dus la baie și băuturile erau deja pe masă. Când urcam cu liftul spre camera ei, a început amețeala. Am leșinat. Acum sunt în patul ăsta, răstignit ca într-un film prost. Nu pot mișca, nici țipa, iar ea se apropie cu bisturiul. Ioana și Maria erau prietenele mele, îmi șoptește.
George Dometi
Întuneric pe șoseaua udă. Cu teamă prin desișul umbros, adulmecând sarea din jur, în speranța că va găsi poienița, el aleargă cât poate de repede. Urmele se adapă din pământul moale, formând mici iazuri în care furnici se-neacă. Crengile îl lovesc din când în când, rănindu-l superficial. Stropi de sânge amestecați cu picuri de ploaie zac în tăcere pe frunze verzi și gustoase. Două lumini gălbui îl proiectează pe caldarâm. Nimeni nu se gândește că o mamă de bursuc își așteptă în zadar fiul acasă.
Dana Popescu
Am auzit voci cântând, dar nu era nimeni. Oare era fantoma vieții mele, jucându-se cu trecutul? Mă uit în spate și nu-mi recunosc urmele: întâi sunt cele mici, de copil. Apoi vin cele mari, împletite cu cele mici, urme de copil în joacă dar și urme de adult ce urmează o cale de altcineva prestabilită. Strig tare, dar nu-mi recunosc glasul. Plâng și nu recunosc gustul lacrimilor, sunt lacrimile și glasul altcuiva. Cine sunt, sau, mai degrabă, cine am devenit? Marea, complice, îmi înghite incertitudinea.
