Încă unul. Omule, du-te acasă, nu are rost. Hm, tu ești Salvatorul? Da. Aha, tu ești celebrul bărbat care salvează sinucigașii și apoi își face poze cu ei pe faleză. Omule, te rog, nu face vreo prostie. Acum două săptămâni mi-ai salvat soția. Nu trebuie să îmi mulțumești, e OK. Nici nu aveam de gând. Soția mea s-a sinucis oricum a doua zi, dar înainte a omorât-o pe Iris, fetița noastră. Din cauza ta. Îmi pare rău, tare rău. Și mie, Salvatorule, dar a trebuit să îți produc o suferință asemănătoare. Du-te acasă.
Carmen-Ecaterina Ciobâcă
Nu mă mai iubește. Fața nu i se mai luminează a zâmbet când intru în casă. E mereu pe fugă, obosită, pusă pe ceartă. Nu-mi răspunde la întrebări. Nu mai dormim împreună, îmbrățișați. M-a trimis departe, în altă cameră. Mă trezeam în toiul nopții, n-o găseam lângă mine, îmi era groază. A plecat frica, a rămas tristețea. Știu că e acolo, cu el. Și doar i-am spus să-l pună înapoi în burtă, nu vreau să-l mai văd. Cineva îmi bagă o lumină în ochi. Doamnă, doamnă, l-am găsit. Dormea aici, pitulat între stabilopozi.
Sanda Burță
Și-a lipit umărul de-al meu fix în locu-n care mă pupase cu o clipă-nainte, el a zis ceva penibil gen iubito, am strivit sărutul între umerii noștri, eu am zâmbit tâmp, de fericire. Îmi bălăngăneam picioarele deasupra apei, răsăritul perfect, pescărușii, te iubesc, te iubesc și eu, bla bla, știți cum e, și-atunci am comis-o. Clipă, rămâi, ești atât de frumoasă, am declamat, mi s-a părut mișto, tocmai citisem Faust, doar nu eram proastă să cred că se și întâmplă. De-atunci îl car pe ăsta-n cârcă.
