Sub lupă: D.R. POPESCU - Îngeri revoltați, păcătoși mântuiți

Dramaturgia lui Dumitru Radu Popescu s-a jucat intens pe scenele românești până în 1989, sporadic în anii '90^[1] cu o notabilă excepție, O batistă în Dunăre, la Teatrul Național București (1997, r. Ion Cojar), cu o nominalizare pentru cel mai bun spectacol la UNITER 1998 și, cu aceeași ocazie, un premiu de excelență acordat trioului interpretelor Leopoldina Bălănuță, Mariana Mihuț și Ileana Stana Ionescu. Inițialele DRP au generat atributul derepescinan, lansat de critici în caracterizarea scriiturii dramatice a operei lui D.R. Popescu. Primele sale piese de teatru au apărut în revista Steaua, de unde două au ajuns pe scenă, însă fără ecou de critică. Abia după premiera absolută de la Târgu Mureș cu Acești îngeri triști, romancierul și nuvelistul Dumitru Radu Popescu câștigă atenția consecventă a lumii teatrale. Piesa, scrisă în 1964, a ajuns pe scenă în 1969 (Teatrul Național Târgu Mureș, secția română, regia Eugen Mercus) și publicată în volum în 1970 (Ed. Dacia). Dumitru Radu Popescu consideră adevăratul său debut dramaturgic premiera de la Târgu Mureș din 1969, iar acesta a fost, fără îndoială, rampa de lansare în teatre, dovedindu-se, în decenii, cea mai jucată piesă. După premiera absolută din 1969, într-un singur an (1970), piesa a fost montată în patru teatre din țară, iar până în 1987 a însumat douăzeci și una^[2] de versiuni regizorale ce merg de la spectacol de text la musical.
 
 Acești îngeri triști l-a impus pe scenele naționale pe D.R. Popescu și marchează momentul creșterii importanței pe care autorul o va acorda, de aici înainte, scrisului pentru scenă: "[...] multă vreme nu mi-a păsat de destinul meu de dramaturg, adică n-am acordat o atât de mare importantă apariției unei piese pe scenă. Odată încheiată piesa la masa mea de lucru, consideram încheiată și datoria mea de dramaturg"^[3]. De altfel, autorul va rămâne fidel concepției, comune în epocă, a teatrului ca literatură, reflectată în structura textelor sale dramatice edificate pe o intrigă stufoasă, expusă pe suprafețe dialogate întinse, cu rol mai degrabă analitic decât generator de acțiune scenică. Recunoaștem amprenta romancierului în caracterul structurii dramatice a pieselor, concis formulat de Mircea Ghițulescu: "D.R. Popescu este un creator de situații dramatice întrecut de un comentator al acestora; din acest motiv, dramele lui D.R. Popescu se vor constitui în ample paranteze în care personajele se examinează, se demască, se explică"^[4].

Viziunea teatrului ca literatură s-a manifestat și în libertatea neîngrădită acordată regizorilor de a interveni și a opera tăieturi în textul stufos, dezvoltat adesea la dimensiuni romanești. Aici stă forța și slăbiciunea pieselor sale, relevate la distanță de decenii de subiectele inspirate din actualitatea social-istorică citită din perspectiva destinelor individuale. Pe de o parte, personajele evoluează pe fundalul istoric al transformărilor României după 1944 și răspund polemic comandamentelor timpului; dar "literatura sa dramatică s-a născut ca replică împotriva literaturii propagandistice"^[5]. Afirmarea valorilor sociale, politice și etice ale societății socialiste sunt relativizate de atitudinea personajelor sale, ce ies din șablonul eroului învingător în lupta ideologică cu vechile valori și se deschid spre conflictele conștiinței morale. Eroii nu au vârstă clar atribuită, situațiile scenice nu sunt explicit descrise de către autor și de aici rezidă o anume flexibilitate a interpretării lor. Valentin Silvestru îl considera, în 1985, la ora realizării interviului-fluviu de șaizeci de pagini cu care se deschide volumul de teatru comentat Teatru - D.R. Popescu (Ed. Eminescu, 1985), "cel mai important și mai expresiv autor român contemporan de dramă socială"^[6].

Echivoc deliberat, încifrare, ambiguitate, sunt caracteristici ale dramaturgiei derepesciene, unanim apreciate în epocă de critica de teatru ca marcă stilistică, confirmate și de autor ca elemente nodale în articularea intrigii din piesele sale: "Aș fi deci pentru un teatru al pauzelor inefabile, nu întotdeauna exacte, dar la care trebuie să încerci a ajunge, ori măcar pe lângă ele, să le «pipăi», să le detectezi și să arăți lumii nu neapărat efectele acestor cauze - fiindcă de multe ori efectele cauzelor sunt ale altor cauze, finalurile sunt ale altor premize, de multe ori ambigue, nesigure. [...] Cauzele în artă sunt dincolo de apăsarea pe buton, ele vin, la rândul lor, din alte cauze, din altă zonă politică, socială, umană, sentimentală; sunt mai multe straturi de cauze care determină o conturare a unui conflict."^[7] În pofida circumscrierii în prezentul ideologic al epocii, conflictul pieselor depășește actualitatea comună prin recursul la mit și la folclor, prin metafora încifrată în text. Destinul personajelor oferă versiuni contemporane ale corespondentelor lor din mitologie. Ele capătă, astfel, o relevanță extinsă de la particular la general, limitele individului confruntat cu norma etică, adesea opusă moralei personale, caută să ajungă la rădăcinile mitice ale degradării condiției umane. În favoarea acestui teatru al moralității stă și spectrul larg al potențialei plasări a conflictului: autorul nu localizează acțiunea, oferă minime indicații despre spațiul desfășurării ei, lasă interpretării regizorale libertate completă. Conflictul dintre individ și societate, dintre norma etică și morala personală e coloana vertebrală a dramaturgiei scrise până în 1989. "Poate că asta e de învățat de la dramaturgia contemporană, de la proza contemporană, deplasarea către un destin interior"^[8], e concluzia interviului^[9], consecvent ilustrată în piesele lui D.R. Popescu, ancorate în fundalul social-politic al epocii.

La o lectură atentă, Acești îngeri triști rămâne o piesă umanistă, o dramă în care se topește idealul "omului nou" ajustat în viața privată. "Neconcordanța dintre geometria dogmei și relativitatea practicii produce ipocrizie la scară socială", remarcă critica^[10], în analiza piesei. Cu această dublă măsură etică se ia la trântă Ion, în lupta pentru adevăr. Personajul principal Ion e exponentul eroului revoltat, apărătorul adevărului și al valorilor umaniste: iubirea, altruismul, cinstea, dreptatea. Vâna de romancier a autorului e recognoscibilă în abilitatea cu care intriga împletește multiple fire narative. Acestea articulează fundalul psihologic și justifică comportamentul personajelor principale. Fabula piesei e simplă, se rezumă la întâlnirea lui Ion cu Silvia, pusă la cale de amici în vederea unei posibile căsătorii, prin care cei doi protagoniști să își spele imaginea socială compromisă, să "intre în rând cu lumea" (a se citi, cu valorile normelor eticii socialiste). În pofida trecutului lor pătat (Ion-hoț, fost pușcăriaș, Silvia - femeie cu moravuri îndoielnice), Ion și Silvia sunt doi oameni obișnuiți, el - muncitor, ea - asistentă medicală. Sunt ființe oneste, rănite însă de viață, și de aceea intransigente în refuzul minciunii și fățărniciei oamenilor. Cei doi au în comun duritatea caracterului, agresivitatea limbajului; sunt cinici cu personajele care gravitează în jurul lor, refuză convenția socială a salvării aparențelor și spun adevărul cu prețul contrarierii celor din jur. În fond, destinele lor sunt legate cu fire ascunse de celelalte personaje, iar cursul piesei are ca scop deslușirea caracterelor și denunțarea trădărilor și lașităților personajelor din jurul protagoniștilor. E prezent și aici un filon detectivist, cum observă Ion Cocora, în cronicile dedicate în epocă dramaturgiei derepesciene, dar un detectivism întors spre interior, spre dovedirea ipocriziei personajelor aparent pozitive, spre revelarea umanismului netrucat al protagoniștilor Silvia și Ion. Premisele piesei se răstoarnă pe parcursul celor trei acte, personajele declarat negative Ion și Silvia se dovedesc victimele mediului, în vreme ce Ioana, Marcu, Cristescu și Petru își dezvăluie corupția morală, lașitatea, deriva existențială. În pofida asemănării dintre Silvia și Ion - pe care îi apropie această înfruntare intransigentă a fariseismului lumii -, cei doi nu vor forma un cuplu, refuzând o uniune fără iubire, în virtutea aceluiași idealism în numele căruia trăiesc și se opun compromisului. Piesa are un final deschis, autorul evită o soluție moralizatoare. Ion și Silvia se despart, fără să aflăm dacă au înțeles că puteau reprezenta unul pentru celălalt idealul căutat, reprezentat tocmai de valorile lor comune. Mircea Iorgulescu califică "materialul verbal ca o sursă a dramaticului", în această piesă, iar structura ei confirmă concentrarea intrigii în lungi scene statice dialogale, de deslușire a trecutului personajelor. Finalul deschis salvează piesa de un happy end de mucava, dar abnegația personajelor principale, idealismul lor fără cedare și îndoială, pare nefiresc naturii omenești și e suspect de compromis la ideologia epocii. O umbră de artificialitate transpare din limbaj, în scenele în care atinge registrul sentințelor filozofice. Din scriitură, Ion și Silvia nu suferă nici o transformare și lasă senzația că acționează ca umbrele chinezești, doar bidimensional, neacoperite de situații de joc care să conducă dialogul și să reflecte, în limbaj, condiția lor socială. Pare efectul distanței dramaturgului față de scenă, ceea ce transferă în responsabilitatea regizorului și, mai ales, a actorilor să dea "carne" personajelor. De altfel, în epocă, succesul piesei s-a datorat unor interpretări actoricești remarcabile (la premiera absolută, Ion Fiscuteanu și Anca Neculce Maximilian, în rolurile Ion, Silvia).

În preambulul piesei, dramaturgul semnalează că toate personajele și situațiile sunt inspirate din realitate și se plasează pe sine în rolul celui ce le convoacă în unitatea de spațiu și timp a scenei. În limitele fundalului istoric dat, Acești îngeri triști are verva dialogului, știința revelării relațiilor dintre personaje și, astfel, a adevăratelor lor mobile. Din perspectiva prezentului, amprenta epocii în limbaj poate constitui o cheie de acces la caracterul și limitările estetice ale deceniului șapte al secolului XX. România cunoștea "relativul dezgheț", o controlată deschidere culturală spre spațiul european, ceea ce a și permis criticilor vremii să vadă în revoltatul Ion un "tânăr furios", pandant autohton al personajului Jimmy din Privește înapoi cu mâine de John Osborne. Dar Ion și Silvia apar ca măști imobile ale onestității, au un traseu liniar, nu suferă transformări pe parcursul celor trei acte, nu trec prin tulburarea sufletească născută în viața reală de regretul erorilor, îndoiala judecăților, iertarea greșiților. Rămâne întrebarea dacă conflictul piesei, din perspectiva prezentului, poate găsi, în aspirațiile idealiste ale personajelor, un echivalent în nevoia de asanare morală a societății de azi. Dramaturgul afirma, în interviuri, în repetate rânduri (1973, 1985), că destinul pieselor politice, revoluționare, e chiar destinul teatrului. Azi pare o declarație complezentă față de puterea politică, deși teatrul politic de azi recâștigă teren din perspectiva reevaluării critice a coliziunii dintre politica socială și aspirațiile individuale în deceniile socialismului românesc. Rezistența eroului revoltat în fața ipocriziei societății ilustrează prototipul "omului nou". Or, tocmai acest prototip e compromis azi, în vreme ce conflictul dintre individ și societate rămâne o constantă atemporală, generos plasat sub metafora lumii ca bâlci, în scena de deschidere a piesei (circus mundi). Bâlciul lumii e locul întâlnirii eroilor și al lașilor, al clovnilor și al mincinoșilor, locul sacrificării și salvării îndrăgostiților. În toate timpurile, bâlciul adună diversitatea faunei umane în răstimpul de grație al jocului și al sărbătorii. Personajele bâlciului deșertăciunilor lumii expun calități și defecte peren umane, de aceea bâlciul rămâne locul de unde se poate reconfigura o lectură contemporană a piesei, o recuperare a omenescului, căci "nu despre morală e vorba în dramele sale (ale lui D.R. Popescu, n.m), ci despre o aproximare a umanului realizată cu instrumentele eticii."^[11] În criza morală a prezentului, Acești îngeri triști readuce în discuție sensul revoltei individuale și al idealismului ca program de viață.


Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/produs/sa-nu-privesti-inapoi/.