O femeie condamnată la moarte își citește propriul necrolog într-un ziar, cu câteva minute înainte de a fi ucisă și eliberată prin glonț. O alta este bătută până i se provoacă un avort. Preotul asistă la asasinatele comise de autorități în închisoare și cineva cară constant găleți cu apă pentru a spăla sângele de pe pietre. În aceeași închisoare, se naște un copil a cărui mamă este ținută în lanțuri și în durere. Violența evenimentelor și a cuvintelor electrizează, topește pojghița de rezistență la grav și urât, piesa putând fi citită ca imn grotesc al unei eroine moderne, plenare în virtuți.
Din cauza suprasolicitării, tragicul devine patetic, redus la stadiul de instrument teoretic, livresc, pierzându-și forța și efectul. D.R. Popescu recurge la grotesc tocmai pentru că, spune acesta, corectează și echilibrează tragicul, îl reacutizează. Nu mai întâlnim eroi, nu într-un sens comun cu cel din tragediile antice, eroii nu mai sunt războinici pe un front fizic, ci luptă tacit, prin răbdare, statornicie și chiar prin însăși ideea pe care o apără.
Maria Boitoș, eroina mitologizată a piesei, aduce pe lume un Isus, care nu mântuie lumea, ci îi dă mamei sale un răgaz în închisoare și o mai ține în viață pentru câteva luni. Acest copil, rezultatul unui viol, care e îndepărtat și înlocuit de unul fals, făcut din scutece, poartă încărcătura spirituală a Mariei: "(ca și cum ar vorbi copilului) Să nu lași mamele să nască-n lanțuri, Tică! Să nu lași copiii în botezuri negre, noaptea sub lună, Tică!". Aura de mit a eroinei este urmărită de către D. R. Popescu, viața, nașterea și moartea Mariei fiind îmbibate în mitologie populară. Chiar atitudinea viitoarei mame este una demnă, de asumare a celor trei episoade definitorii pentru existență: omul se naște și trăiește în comuniune cu lumea din jur, după legile pământului, pentru ca, în momentul morții, să se întoarcă în esențele universului. Pe Maria, moartea o readuce la forma sa liberă și fericită, de pasăre.
Într-o lume consumată de muște, amintind de textul lui Sartre, Maria și Mititelu, colegi la vremea aceea, sunt prinși împreună într-un joc de "care pe care", cine trage pe cine de limbă, și cine este turnătorul odios la final. Pentru că cel care trage cu urechea e cel care are auz muzical, poți fi condamnat și ucis pentru că te-ai crezut liber să ai un crez propriu, individual. Trădezi patria doar pentru că nu îi ucizi pe ceilalți și suporți doar tu lanțurile și batjocura.
Frica inițială a Mariei, care se încheagă în aflarea veștii salvatoare că este însărcinată, devine, la final, o iubire generală: "Toți mă iubesc, și voi mă iubiți. [...] Eu vă iubesc și pe voi... Ce ciudat, iubesc tot, toate clipele, toți oamenii, de parcă acum m-aș fi născut". Iubirea ia locul fricii, asumarea ia locul îndurării, și, paradoxal, transfigurarea prin moartea sa culminează cu apariția prin distrugere a copilului. Maria primește aura mamei, răzbunarea grotescului în care trăiește.
La antipod, este piticul, prezență permanentă, dar statică, rece, "mut, de porțelan". În centrul grădinii, aproape de peretele de la care se comandă "foc", chiar plimbat prin curte de către Pasăre, pare a fi judecătorul evenimentelor. Însă este judecătorul unei lumi aproape de absurd, fiind omphalos-ul unui univers în război, și el, la rândul său, manevrat și mutat prin grădină de către Pasăre. Iar pentru că punctul de susținere nu e bine delimitat și precis, Universul oscilează, destinul fiind decis de alții mai mari și executat mai apoi. Iar cine execută ce au hotărât alții este la adăpost pentru că nu el alege, nu el gândește; el devine doar mâna pătată cu sângele cuiva care nici nu mai știe ce a făcut și cu ce a greșit. Berceanu enunță legea după care se ghidează în acțiuni cei ce reprezintă puterea: "teama de-a se fi născut Cristos ne face să tăiem capete nevinovate, să ucidem prunci nevinovați. [...] Magi mincinoși. Sau niște fanatici ce mai cred, mai speră că s-ar naște ceva nou în cocina asta pământească. Nimic sfânt nu se naște". Curtea închisorii devine locul în care frica este suficientă în justificarea unei crime. Frica de ce poate să devină sau să facă omul e un motiv suficient de bun pentru a-i tăia capul. Pentru că, nu-i așa, mulți domni, puțini oameni, și câți sunt domni au doar hainele curate, nu și sufletul sau conștiința. Însă, în jocul de "care pe care condamnă", "cine pe cine ucide", Pasăre, prost și întârziat mintal, scutit de război tocmai din această cauză, este personajul prevestitor figurii zoomorfe de la final a Mariei. Pasăre face legătura dintre Maria și pitic, dintre contrarii: plimbă piticul, cară apă pentru Maria, spală sângele, destinde atmosfera prin prezența sa. Este, după cuvintele lui Mititelu, spiritual, prezența comică din grădină, nebunul și inocentul măscărici al piesei.
Finalul elucidează firul roșu al destinului personajului feminin. Deși condamnată la moarte, își acceptă condiția pe parcursul lunilor în care este însărcinată, doar ca să se dezlipească de grădina cu iarbă murdară cu sânge și pentru a ajunge să își ia zborul. Aproape ca eliberată din pumnul lui Pasăre, ea devine liberă și încheie un cerc al existenței, mai profund decât cel urmărit în fostul castel, unul care urmează legi naturale, ale pământului, legi care îți oferă libertatea și fericirea.
(volum coordonat de Liviu Malița)