Așa o fi, deși mă îndoiesc că ai mei s-au împreunat pe-o faleză. Doar dacă i-au zis așa malului acela galben de deasupra bulboanei în care se scăldau între două reprize de seceriș. De-un lucru sunt sută la sută sigur: viața mi se va sfârși pe-o faleză, la mare. Ce las în urmă? În primul rând numele pe-un document în care cuvintele în stadiu terminal sunt subliniate cu markerul roșu. În rest, nimic important. Acum, stau pe-o stâncă, număr valurile și mă bucur că nu știu să înot. Trei, doi, unu și.
Florina Hegedüs
Așez scaunul sub lustră și ies în stradă să fac ultima citire-n oameni. În zona pietonală, de la malul mării, soarele atârnat în jos atinge pământul. A fost o zi a naibii de frumoasă. În mine încă-i ploaie torențială și-s oarbă la suvenirurile de pe tarabe. În ușa restaurantelor chelneri cu tava cu pahare de șampanie te invită să intri. Ajunsă lângă țărm marea mă scuipă sărat, vântul mă-njură rece. Dau mării sare din mine și mă reîntorc acasă virusată de viu. Pun scaunul lângă masă și-ncep a scrie. Prima poezie.
Alina Ilie
unde vântul răstoarnă umbrele de stuf și umbrele de îndoială, câteva șuvițe îi evadaseră din băsmăluța de in ca să-i încurce privirea și așa tulburată de amintiri și de rosé. Mirosul sărat îi inundă nările prea mici fapt pentru care tuși puternic. I-am spus da, iar el a dispărut. Își ridică mâna dreaptă pentru a admira inelul și oftă cu sunet. Maria, Maria, aici, în față. Și într-acolo își îndreaptă privirea. Băiatul îi zâmbea cu toată fața, întinzându-i un buchet violet, de hortensii. Mi-a luat ceva să mă hotărăsc.
