Dacă-mi pun pietrele astea în buzunarele rochiei, oare vor fi suficiente să mă țină acolo, jos, pe fundul oceanului? Oare apa mă va primi, așa, cu toată voința asta de a trăi onest sau mă va respinge și ea, la fel ca toți oamenii care au uitat să-și lege vorbele de fapte? Oare valurile acestea mă vor judeca la fel de aspru? Draga mea, dramatizezi prea mult, i-ar fi spus soțul. Mami, unde ajung scriitorii după ce mor? În lumile visate de cititori pentru ei, i-ar fi răspuns, dacă ar fi avut un copil. Prea multe voci.
Laura Stanciu
Sub o umbrelă, pe un șezlong, femeia stătea înfășurată într-un prosop roz, din care îi ieșea doar gâtul, cu încă un prosop subțire și umed pe cap, roz și el, arătând ca un vierme de bumbac 100%. Un băiețel dezorientat s-a aplecat un pic, cât să i-l ridice pe cel de pe față dintr-un colț. Mama? Ca la un semn, din rulou s-a desprins o bătrânică numai mușchi și fibră, care a sărit să-l prindă. Stai pe loc. Unde sunt părinții tăi? Dar Moshe a fugit spre mare, gol pușcă, despărțind apele cu lopățica.
Marina Cernat
Copleșitor câte bobițe minuscule de nisip, nu? Și totuși îți dai seama că au un număr finit. Îmi vine să râd, infinite finite fire de nisip. Iar eu sunt atât de mare față de ele, le cuprind până departe cu privirea, le iau și îmi alunecă, independente, așa le e felul. Dar, când vor ele, se lipesc de mine și îmi intră până și în suflet. Le place să iasă iarna, plângând ca bebelușii după tata Soare. Chiar, îmi răspunse un adânc ființial, hai să le botezăm Oameni, iar eu să mă numesc Dumnezeu.
