Viața asta, tinere, e ca o gară în care așteptăm trenul spre lumea cealaltă, îi spun celui de pe bancă. La vârsta mea nu mă zgârcesc să împărtășesc din cele învățate. Iar acasă nu mai e nimeni. Și trenul ăsta, zic iar, vine pentru fiecare dintre noi doar când hotărăște Domnul. Aștepți pe cineva? Nu, răspunse tânărul, mă uit la trenurile care intră în gară. Se ridică și îmi aruncă o privire grea și luminoasă, ca mierea scursă din stup: În curând va veni și al tău, ai răbdare. Și se depărtă cu un fâlfâit de aripi.
Elena Fermuș
Mai bine de trei ore mi-a luat să mă gătesc. Gene întoarse, cârlionți, luciu pe buze, apoi fuguța la gară s-aștept prințu'. Afară căldură mare, monșer. Greu de respirat. Noroc că locuiesc aproape. Am dat să intru-n sala de așteptare după-un AC. De unde, Fram? Saună cu iz de cocoșnițel. Și-apoi, anunțul: personalul de Slobozia întârzie o oră. Am ieșit după o apă rece. De nervi, nici n-am văzut roșu la semafor. Când m-a fluierat tipu', am zis că pentru-un fresh de citrice. Nicidecum pentru amendă.
Mirela A. Nica
Prea multă carte tâmpește? Oh, da. Era în toamna anului 2010 când, după un job de sezon, am cheltuit aproape toți banii din ultimul salariu pe un echipament montan și am pornit în drumeție din Madrid până la Canfranc de unde am început urcușul. Nu, nu făceam El Camino, voiam doar să ajung în Pirinei și să stau undeva departe de civilizație câteva zile. Rucsacul meu cântărea 28 kg. Am renunțat la conserve de mâncare pentru ca un Rilke, un Evola, un Taschen, o carte despre rune și alte pietre să vadă cum e la 2.000 m.
