Ai grijă ce carte iei, zic. Contează și gara în care ajungi. Unele sunt vii. Pline. De oameni, trenuri, forfotă. De lacrima despărțirii, de zâmbetul revederii. Într-o astfel de gară, o poveste scurtă ți-e de-ajuns. Dar mai sunt gările acelea hâde. Cu peronul pustiu. În care aștepți. Aștepți un tren care nu mai vine, neștiind că pe tine te-aștepți. Acolo poți citi o mie de povești. În zadar, dacă nu-s despre tine. Uite, ce noroc, vine un tren. Să nu-ți scape. Tu încă citești, te-a prins povestea.
Florentina Ghițescu
Un copil cu ochii în telefon este ținut de mână de mamă, e orb, e conectat la altă lume. O tânără gravidă, în câteva zile pare să nască, plânge în timp ce îi face cu mâna iubitului. Nu pare să o părăsească, cred că pleacă la muncă în străinătate. Când se va întoarce copilul va avea câteva luni. O bătrână stă pe o bancă cu câteva sacoșe de rafie la picioare. Privește în gol, basmaua i-a alunecat puțin și se vede părul alb, împletit în cozi. Câți oameni, atâtea povești. Iar are întârziere trenul. Unde mă grăbesc?
Vero Anttheia Teodoru
Înconjurată de multe sacoșe din rafie mușcă cu poftă dintr-un covrig. Un troler gri își târăște cântecul monoton de-a lungul peronului 8. Un rucsac stă cuminte pe spatele unui tânăr ce are căști în urechi. Între el și lume un zid. Sunetele îl poartă oriunde vrea. O poșetă LV se odihnește pe un scaun din plastic. Un fake, la fel ca viața, la fel ca toate viețile. Oamenii sunt povești pe care n-ai cum să le pătrunzi între două trenuri. Un fluierat scurt ne poftește în vagoane. Urcăm până la prima.
