10.12.2024
Anul 2024 a fost ca o pânză pe care, fără să vreau, am trasat linii și umbre, uneori haotic, alteori cu o precizie surprinzătoare. Mi-a oferit lecții pe care nu le-am cerut, dar pe care le voi păstra în rafturile memoriei, ca pe niște cărți cu margini subliniate.

Am citit mult, poate mai mult ca oricând (Rudyard Kipling, Edgar Allan Poe, Mircea Eliade, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Adrian Păunescu, Fiodor Dostoievski, Stephen King, Haruki Murakami, Franz Kafka, Gabriel García Márquez). Unele pagini au fost ușoare, altele m-au tras în abisuri, dar toate mi-au reamintit că lumea se schimbă de fiecare dată când privești dintr-un alt unghi. Muzica (jazz, rock, blues, clasică, pop) a fost un refugiu. Într-un an al haosului, notele au fost singura constantă - de la sunetele electronice care-mi animau diminețile până la melodiile lente care îmi spuneau povești noaptea târziu.

În 2024, am avut momente de euforie, ca un copil care descoperă pentru prima oară magia unui apus. Dar și tăceri lungi, în care fiecare secundă avea greutatea unui an. Am pierdut oameni - unii plecați departe, alții rătăciți în cotloanele propriilor gânduri. Dar am și câștigat conexiuni, acel tip de legături care îți arată că, deși lumea pare mare, inimile se pot întâlni oriunde.

Am descoperit că schimbarea nu vine întotdeauna cu sunet de tobe. Uneori, se strecoară pe vârfuri, într-o dimineață în care îți dai seama că ceva s-a schimbat în felul în care privești cerul.

Scrisul a fost liantul tuturor acestor emoții. Fiecare propoziție, fiecare vers a fost un fel de dialog cu mine însumi, o oglindă în care am îndrăznit să mă privesc. Dacă 2024 ar avea un motto, ar fi "Curajul de a te descoperi".

Acum, la final, privesc pânza acestui an și, deși nu totul e perfect, simt că fiecare greșeală, fiecare triunghi sau spirală absurdă face parte din ceva mai mare. Și poate că, într-o zi, voi vedea imaginea completă.

*
Anul 2024 m-a învățat că singurătatea nu e doar absența celorlalți. E o stare care vine pe tăcute, se strecoară în momentele de liniște, între frazele neterminate și visele pe care nu le mai împărtășești cu nimeni.

Am descoperit că nu e ușor să recunoști când te simți pierdut, mai ales într-o lume care te îndeamnă să pari întotdeauna bine. Dar singurătatea nu ține cont de aparențe. Uneori, eram înconjurat de oameni, dar vocea mea parcă se stingea, fără să lase ecou. Alteori, tăcerea din jur era atât de apăsătoare, încât devenea aproape un companion - unul care te privește fără judecată, dar nici fără milă.

În 2024, am pierdut mai multe decât am câștigat. Oameni care s-au dus, momente care au rămas doar amintiri. Și, poate cel mai greu, am pierdut acea versiune a mea care credea că toate răspunsurile sunt la îndemână. În locul ei, am găsit o persoană care încă caută, care uneori se simte de parcă pășește pe un drum fără capăt.

Dar printre umbrele acestei singurătăți, am descoperit și o altă fațetă a ei. Tăcerea poate fi și un refugiu. Acolo, printre gânduri și pagini scrise, am reușit să mă aud cu adevărat. Poate că uneori, singurătatea e doar o oglindă - una care îți arată cine ești cu adevărat, dincolo de toate măștile.

Nu a fost un an ușor. Dar a fost un an sincer. Și poate asta contează mai mult decât orice.


*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri & Retrospective

Publicitate

Sus