Sub lupă: ADRIAN DOHOTARU - Anchetă asupra unui tînăr care nu a făcut nimic (1980) și Insomnie (1982)

În luna ianuarie 1978, revista Flacăra publica un reportaj semnat de ziaristul Adrian Dohotaru despre ceea ce societatea vremii considera a fi profilul "vagabondului". Înțeles în concepția comunismului, "vagabondul" descria orice individ în stare să se împotrivească ordinii prestabilite de regim - o ordine care ajungea să atace spiritul de libertate, personalitatea, visele și inițiativele cetățenilor. Succesul de public (consemnat prin scrisorile la adresa redacției) l-a convins pe autor să-și dezvolte articolul într-o piesă de teatru. Așa că, în 1980, apare Anchetă asupra unui tînăr care nu a făcut nimic, care se bucură, în același an, de o montare foarte bine primită de publicul Teatrului Bulandra, în regia lui Petre Popescu, avându-i în distribuție pe Florian Pittiș, Violeta Andrei și Ion Besoiu. Concepută pentru tineri, piesa a beneficiat ulterior de montări în Transilvania, Moldova și Banat, fiind cel mai jucat titlu al jurnalistului, poetului și dramaturgului Adrian Dohotaru. Cronicile semnate de critici precum Valentin Silvestru sau Ileana Lucaciu, publicate în România literară, Luceafărul ori Săptămîna, "punctează" calitățile dramaturgice de excepție ale autorului, prin tipologiile atât de realiste și recognoscibile în societate, prin actualitatea subiectului și prin noutatea surselor de inspirație.

Într-un articol din 12 octombrie 2020, cu titlul "Cât de contemporană este dramaturgia română?"^[1], Marian Popescu face o "disecție" a contemporaneității textului de teatru autohton, căruia nu i s-a dat suficient credit nici înainte, dar nici după 1989. Din contră, așa cum amintește Popescu, pentru montarea autorilor contemporani era nevoie de intervenția politicului în sfera artistică, invocând obligativitatea unui procent clar de spectacole după texte românești pentru o stagiune. Și, în fond, chiar și în acest fel, puține evenimente promovau autorii în adevăratul sens al cuvântului. "Adrian Dohotaru îmi spunea, când lucram, în anii '90, la o cercetare despre teatru și disidență, că cenzorul îi ceruse, în timp, peste două sute de modificări la un text pentru a putea fi acceptat"^[2], afirmă Marian Popescu, în același articol. Intervenția ideologicului în sfera artistică a atras lipsa de încredere a publicului tânăr față de dramaturgia de dinainte de Revoluție și respingerea ei aproape totală în perioada ce a urmat colapsului regimului comunist. În privința acestui eșec istoric de proporții colosale, părerile istoricului Lucian Boia se aseamănă cu cele ale britanicului Orlando Figes, atunci când afirmă: "Comunismul s-a prăbușit de la sine. Nimeni nu l-a împins din afară în prăpastie. Pur și simplu, n-a fost în stare să mai funcționeze. [...] De când s-a născut, comunismul era condamnat să dispară"^[3]. Comunismul, da, însă nu și structura socială și mentală a indivizilor născuți și crescuți în acest spațiu și numiți de scriitoarea Svetlana Aleksievici homo sovieticus^[4].
 
Dohotaru pare să facă o adevărată radiografie a acestei "specii", atunci când unul dintre personajele sale din piesa Insomnie, afirmă:

DUMITRAN: [...] Ce se întîmplă cu noi, tovarășe Pop, cu noi, ăștia care suntem, să zicem, depășiți de evenimente. Ce ne așteaptă? Lada de gunoi? Dar noi am trăit cinstit, ne-am sacrificat viața pentru societatea asta. Nici n-am apucat să trăim. Ne-a confiscat istoria, ne-a folosit și acum ne aruncă la lada de gunoi... Dar noi am crezut sincer în comunism.^[5]

Este surprinzător să citești această replică scrisă în 1982, care descrie atât de bine mentalitatea unei întregi generații crescute în mitologiile comunismului, care a trăit o bună parte din viață într-o ficțiune posibilă și care, odată cu prăbușirea Blocului de Est, a experimentat o cruntă inadaptare. Dacă am "rupe" monologul de contextul piesei, fragmentul de mai sus ar începe să dobândească un aer profetic.

Efectele homo sovieticus din societatea românească nu au dispărut nici la treizeci și doi de ani de la schimbarea macazului politic. Între timp, generațiile născute în perioada de tranziție, prin urmare fără niciun contact direct cu vechiul sistem, au ajuns astăzi la o vârstă matură. Experiența lor legată de comunism se rezumă la titluri de bibliografii sau la amintirile membrilor mai vârstnici din familie. Pornind de la acest considerent, voi încerca să stabilesc dacă textele Anchetă asupra unui tînăr care nu a făcut nimic și Insomnie pot avea astăzi și un alt scop decât cel pur informativ sau de satisfacere a unei curiozități mai degrabă intelectuale decât emoționale. De asemenea, voi depista acele problematici pe care cele două texte le expun și care reușesc să treacă de testul timpului, rămânând valabile și în cazul unei eventuale montări actuale.

Întreaga structură dramatică a Anchetei asupra unui tînăr care nu a făcut nimic este construită în jurul personajului Patriciu Grigorescu (zis și Pat), un tânăr provenit dintr-o familie a clasei de mijloc. Spre deosebire de părinții, frații și familiile acestora, Pat se dovedește incapabil de a se adapta ordinii sociale prestabilite - pentru că, în concepția sa, conformarea în structurile clare ale acestui mecanism de stat ar însemna moartea visurilor sau a preocupărilor sale. Într-o scenă de început, el îi mărturisește Reporterului care dorește să scrie un articol despre el: "Am atîtea proiecte, atîtea idei. Îmi bubuie atîtea chestii fantastice prin cap, încît, pe măsură ce trece timpul, îmi dau seama că eu pot face enorm de multe lucruri. Dar ce anume pot și fac mai bine, nu știu."^[6] Iată o afirmație perenă, pe care orice tânăr, indiferent de contextul socio-politic, a avut-o în minte măcar o singură dată. Diferența dintre atunci și acum o face înțelesul pe care îl oferim conceptului de libertate și diverselor forme în care acesta se manifestă. Problema pe care o pune textul este drama individului care dorește să-și aleagă propriul drum, într-o lume în care traseul de viață al oamenilor este prestabilit. Comunismul a creat, pentru cetățenii săi, tipare de viață incontestabile, de la educație la încadrarea pe piața muncii, sau proiectarea vieții private. Regimul avea toate aceste aspecte sub control, iar, pentru un mare număr al populației, scutirea de aceste decizii a fost o binecuvântare. Nu și pentru pătura intelectualității rebele, din care făcea parte și Patriciu, considerând intruziunea regimului o amenințare asupra libertăților - o amenințare pe care o amendează prin refuzul de înregimentare pe piața muncii sau prin insistența de a purta plete și barbă. Pentru a sublinia acest fapt, autorul creează un contrast, prin alăturarea lui Pat cu directorul Forțelor de Muncă, pe numele lui Clonaru (nume predestinat), adică principalul creator de vieți atât de asemănătoare și atât de folositoare regimului. Spiritul de frondă afișat prin portul de plete, consumarea muzicilor și a literaturii occidentale sau refuzul de a fi "în rând cu lumea" s-ar putea să pară astăzi publicului tânăr, fără experiență de viață într-un regim totalitar, foarte asemănătoare cu infatuarea unui adolescent aflat în conflict cu niște părinți sau frați mai mari foarte severi. Dovadă, următorul schimb de replici dintre Pat și sora lui, Adriana:

PATRICIU: [...] Ia mai lăsați-mă în pace! Sunt liber să fac și să gîndesc ce vreau!/ ADRIANA (urlînd): Dar după tine, libertatea înseamnă să faci totul pe dos?/ PATRICIU: Exact!^[7]

Acest lucru este cauzat de faptul că publicul de acum nu împărtășește același context istoric cu personajele piesei lui Dohotaru, prin urmare, rebeliunea lor și-ar putea diminua înțelesul, la un nivel emoțional.

Astăzi, libertatea înseamnă, mai degrabă, curajul de a înțelege și de a-ți asuma propria identitate personală și profesională, într-un univers care îți oferă o multitudine de variante. În cele mai frecvente cazuri, sentimentul opresiv și "ratarea" sinelui sunt cauzate de presiunile familiei cu acei membri educați în vechiul regim, care pun confortul și siguranța pe primul loc, în detrimentul fericirii personale. Ca dovadă, aș aminti miile de cazuri în care tinerii aleg o specializare contra vocației lor sau își dezvoltă o carieră care nu are nicio legătură cu diplomele școlilor absolvite. Iar acest lucru este, într-adevăr, o foarte mare problemă a societății actuale, care, în esență, reprezintă o consecință a comunismului și a acestor privări de decizii personale în privința destinului profesional și individual.

Lipsa unei direcții clare în viață nu mai este considerată ca fiind un act de vagabondaj al unor indivizi ce se opun astfel politicii sau ideologiei de stat. De altfel, chiar și ideea de public shaming, care apare în text, prin scopul inițial al reporterului de a devoala aceste "elemente negative", este înțeleasă, astăzi, în total alți termeni. Din cauza rețelelor de socializare, umilirea publică a căpătat astăzi efecte dezastruoase, uneori chiar tragice, la nivel de individ. Drama omenirii este aceea că, indiferent de perioada istorică sau contextul socio-politic, cei diferiți sau cei care se opun unor norme vor fi întotdeauna pedepsiți, sub o formă sau alta. În cazul comunismului, prin privarea de libertate, închisoare, umiliri și diferite forme de terorism psihic; în zilele noastre, acest terorism psihic este livrat prin forța internetului, cu care am dezvoltat o relație de dependență. De altfel, internetul este și principalul factor de propagare a știrilor false, ajunse astăzi o amenințare globală. Forța presei, fie ea de calitate sau înșelătoare, are un rol incontestabil, în viața și în deciziile noastre. Locul central pe care Adrian Dohotaru îl oferă presei, ca principal factor de schimbare a situației personajelor lui, este demn de luat în discuție: articolele din ziar devoalează situații personale sau profesionale, atrăgând blamul celorlalți, transformându-i pe unii din inadaptați în eroi peste noapte și pe alții în susținători fervenți ai regimului. Fie că fac parte dintr-o tabără, fie din alta, personajele sale acționează întotdeauna conștiente de ochiul exterior al unui reporter care le poate face publică situația cu care se confruntă și pe care ar prefera să o treacă sub tăcere și să nege adevărul. Situația și identitatea lui Patriciu apar într-un ziar local, aducându-i familia la disperare; tot un articol de ziar provoacă și intriga din piesa Insomnie. Ca ziarist, mai degrabă decât ca dramaturg, Dohotaru este conștient de faptul că adevărul poate fi principalul factor destabilizator al existențelor corupte sau al autoamăgirilor.

Este esențial să aducem aminte conceptul de adevăr, întrucât următorul personaj memorabil construit de Adrian Dohotaru este cel al lui Sabin Pop, caracter însetat de dreptate, din piesa în două părți, Insomnie. Sabin Pop este un Patriciu ajuns la maturitate. Obsesia lui pentru adevăr și corectitudine îl plasează în situațiile cele mai incomode, pentru care nu se vede în stare să facă un compromis. Nevoia lui de justiție este mai puternică decât nevoia de supraviețuire, lucru pe care cei din jur îl interpretează ca inconștiență. Într-o foarte mare măsură, piesa este construită pe aceeași rețetă cu Anchetă asupra unui tînăr..., scrisă cu doi ani înainte. Chiar și titlul inițial, Omul care s-a trezit vorbind singur, risca să întărească această idee de rețetă: prin lungimea lor, cele două titluri sunt niște scurte rezumate ale subiectelor tratate. Prin urmare, opțiunea de a renumi acest text Insomnie, alegere survenită pe parcursul repetițiilor pentru spectacolul de la Teatrul Nottara (1982, regia: Alexandru Dabija), a fost mai mult decât binevenită. "Insomnia" personajului trece de înțelesul ei ad literam: inginerul Sabin Pop este singurul treaz dintr-o societate aflată în letargie. La una dintre adunările generale ale oamenilor muncii, el își declară nemulțumirea față de corupția colectivului: vorbește despre blocurile de locuințe construite de mântuială, întrucât maiștrii de șantier sustrag materiale și muncitori pentru construirea vilelor personale ale celor aflați în funcții de conducere. Mai mult, declarația sa apare într-un ziar, ceea ce alertează conducerea unității în care inginerul Pop este angajat. Din această cauză, el este somat la o ședință de punere în discuție a comportamentului său "dușmănos și provocator", în cadrul căreia se așteaptă fie o umilitoare autocritică, fie, în caz contrar, expulzarea din post, prin votul colectivului. În mod evident, credibilitatea lui Sabin este pusă sub semnul întrebării prin aducerea în discuție a unor evenimente din trecut, ca excluderea lui din universitate, din cauza participării la niște întâlniri studențești din 1953 (anul morții lui Stalin), considerate de decanat ca reacționare și reînscrierea lui în instituție, la intervenția tatălui; apoi căsătoria cu o femeie fără origini sănătoase, sau studiile de doctorat pe care le-a făcut în Occident. Toate acestea, aparent uitate de cei din jur, devin din nou subiect de discuție, cu scopul unui reproș, dar și al unei admirații tacite. Această opțiune este, de fapt, o modalitate dramaturgică prin care Dohotaru reface, prin momente emblematice, trecutul recent, marcând etape ale comunismului autohton, într-o manieră care subliniază degradarea și anchiloza regimului.

Dacă ar fi să formulăm tema textului ca "adevăr versus corupție", aceasta ar fi mai mult decât actuală, în zilele noastre. Diferite sunt doar mijloacele personajelor, în mod evident și incontestabil dependente în totalitate de contextul socio-politic: ședințe, în care angajații sunt chemați pentru a-și face autocritica în fața colegilor, nu mai există (cel puțin, nu în mod oficial), iar dreptul la educație este stipulat în Constituție, indiferent de origini, etnie, convingeri religioase sau politice. Toate aceste elemente importante, care constrâng situația personajului și ajung să o crească în tensiune până la climax, astăzi nu și-ar mai găsi corespondent în realitate.

Cu toate acestea, un schimb de replici ca cel redat mai jos ar putea fi actual și pentru era "post-adevărului":

TATA: Ce adevăr, nebunule? În ce societate crezi tu că se spune adevărul? Tot adevărul?/ SABIN: Trebuie să existe o societate în care oamenii spun adevărul. Altfel, ce rost ar mai avea să trăim?^[8]

Sabin Pop este un idealist, un visător și, ca atare, și un țap ispășitor al societății din care face parte și în care iese în evidență prin inconștiența cu care nu se poate abține de la a spune adevărul, indiferent de consecințe. Apropiații îl admiră, dar nu pot să nu catalogheze acțiunile lui ca gratuite și inutile, sub tăvălugul corupției și al minciunii. "Sabin Pop este un om care trăiește și acționează în sensul viitorului, dar nu mințind acest viitor. E un om care aspiră la sublim"^[9], spune Dohotaru despre propriul personaj.

Atât Sabin Pop, cât și Patriciu Grigorescu sunt niște personaje de factură camilpetresciană, născute din nevoile unei societăți închistate și monitorizate în permanență. Valorile după care se conduc cei doi, cu prețul reputației sau chiar al vieții, sunt libertatea și adevărul - două valori de care astăzi oamenii consideră că dispun la discreție și pe care le iau ca fiind niște atribute de la sine înțelese ale condiției umane. Poate tocmai din această cauză și având mijloacele necesare există multe cazuri de abuz. Iar acest exces de zel al indivizilor ajunge să întoarcă și libertatea și adevărul împotriva lor înseși. Este de menționat faptul că formația de ziarist a dramaturgului a fost absolut necesară în construcția acestui gen de personaje, care reprezintă, mai degrabă, simboluri decât individualități; ele sunt o voce a conștiinței într-o lume imperfectă, dar spoită în culorile perfecțiunii. Acest contrast construiește sentimentul de revoltă și de indignare ale cititorului / spectatorului, în fața contemplării unei societăți pline de impostură.

Investigația de factură jurnalistică este esențială în înțelegerea și conceperea unui text de teatru politic. Chiar Dohotaru admite că situațiile prezentate în piesele sale sunt situații de viață și reportaje cu care s-a confruntat nu o dată, de-a lungul carierei de ziarist. Teatrul politic, așa cum îl numește chiar și criticul Ileana Lucaciu, în recenzarea premierei spectacolului Insomnie, de la "Nottara", este un "teatru necesar"^[10] - aceasta însemnând că-și atinge maxima eficiență în contextul socio-politic din care provine. Efectele lui asupra publicului ar trebui să aibă legătură și cu sfera experiențială, pe lângă cea intelectuală sau estetică. Pentru marea majoritate a publicului de astăzi, care, așa cum am spus, nu are o legătură emoțională cu trecutul, această receptare experiențială dispare, făcând loc unei curiozități a descoperirii unor similitudini cu realitatea pe care o trăiesc și o condamnare a mijloacelor prin care se încălcau drepturile și libertățile individului.

Este însă de admirat modalitatea de lucru și de procesare a subiectului, pe care autorul a aplicat-o textelor sale și pe care aș putea-o descrie ca o dramaturgie a cotidianului avant la lettre, o tehnică atât de mult folosită în dramaturgia deceniilor următoare. Dacă, în anii '80, au fost unii reticenți ai acestei abordări, care, așa cum afirmă Dohotaru, l-au acuzat că piesele sale sunt mult prea gazetărești, astăzi, el ar putea fi aplaudat tocmai pentru această opțiune, foarte populară în scriitura de spectacol a secolului XXI.

Adrian Dohotaru a scris pentru publicul timpului său, provocându-l la discuții posibil și probabil incomode, dar necesare în analiza propriului context social și politic. În foarte mare măsură, acesta este (sau ar trebui să fie) rolul dramaturgului astăzi și în toate timpurile. Din această cauză, lectura și înțelegerea profundă a celor două texte nu se poate despărți în totalitate de contextul în care ele au luat naștere, însă modalitatea lor de realizare este extrem de actuală.

Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, coordonat și prezentat de Liviu Malița, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/produs/sa-nu-privesti-inapoi/.