TNC - Purcărete & Boroghină. Pelerini în marele teatru al lumii

Citiți introducerea acestei cărți aici.


Ludmila Patlanjoglu, cunoscut teatrolog și critic de teatru, este profesor universitar doctor, conducător de doctorat la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale" București, Doctor Honoris Causa al Universității de Arte din Târgu-Mureș. Membru al Uniunii Teatrale din România (UNITER) și președinte onorific al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru (AICT) / secția română - Teatrologie. A colaborat la importante publicații culturale din România și străinătate. Membru în board-ul revistei Critical Stages / Scènes Critiques a AICT/IATC. Director al Festivalului Național de Teatru "I.L. Caragiale" (edițiile 2002, 2003, 2020) și director al Congresului Mondial al Criticilor de Teatru organizat la București (2003). Inițiator al Proiectului "Thalia" - Premiul Criticii Mondiale acordat de AICT/IATC unor mari oameni de teatru din lume (trofeul realizat de scenograful Dragoș Buhagiar). Autoarea volumelor La vie en rose cu Clody Bertola (Ed. Humanitas, 1997; Ed. Nemira, 2023; Premiul Criticii, 1997), Regele Scamator - Ștefan Iordache (Ed. Nemira, 2004, 2018; Ed. Jurnalul & Curtea Veche, 2008; Premiul UNITER, 2004), Gigi Căciuleanu - OmulDans (Ed. ICR & Nemira, 2017 - 3 volume în română, engleză și franceză). Este distinsă cu Ordinul "Meritul Cultural în Grad de Cavaler" ("Pentru activitatea pusă în slujba promovării artei și culturii românești peste hotare") acordat de Președinția României și cu Premiul UNITER pentru întreaga activitate.

Bogdan Căpîlnean (n. 1971, București) este absolvent al Academiei de Artă București, Facultatea de Arte Decorative și Design, secția Design și are masterul în design. Profestorii mentori i-au fost pictorii Ion Bițan și Vladimir Șetran - întemeietorii secției de design a Academiei de Artă la sfârșitul anilor 60 și arhitectul Dragoș Gheorghiu.
Încă din timpul facultății realizează proiecte de anvergură de design grafic, realizează grafică de ambalaj, design de obiect, proiecte de mobilier urban, layout-uri pentru site-uri web și aplicații mobile pentru firme din România, Europa, Statele Unite ale Americii și Australia. Realizează elemente de identitate vizuală pentru companii precum Aertech, Astalrom, Teatrul Excelsior, Editura Univers Enciclopedic. Colaborează cu teatre din București: Teatrul Național pentru realizare de afișe și caiete program, Teatrul Excelsior pentru realizare logo, identitate vizuală și afișe pentru spectacole. Colaborează cu editurile Nemira, RAO, Univers Enciclopedic și Grupul de presă MediaUno pentru realizarea de albume de artă, grafică de coperte, layout de interior și desktop publishing. Realizează amenajări interioare și exterioare, standuri expoziționale, colaborează cu agenții de publicitate pe proiecte de branding, grafică și design. Realizează pentru Institutul Cultural Român Catalogul standului României la Cvadrienala de scenografie de la Praga, 2019.
Premii: Locul I la concursul lansat de "ROMLUX S.A." pentru realizarea afișului de promovare, 2000 / Locul II la concursul lansat de primăria orașului Baia Mare cu tema: "Revitalizarea centrului istoric al Municipiului Baia Mare 1999"
Expoziții: Prezintă lucrări de grafică și proiecte de design la festivalul studențesc Art-fest din Timișoara, 1993 și 1994 / Participă la Expoziția Academiei de Artă de la Sala Dalles, 1993, 1995 / Participă la Bienala de Design, sala Etaj 3/4 din Teatrul Național, 1994, 1995, 1996.
Pentru mai multe informații puteți intra pe site-urile personale realizate de Bogdan Căpîlnean: imaginativ.eu/, portofoliu.bcdesign.ro/
Monografia semnată de Ludmila Patlanjoglu, publicată în două versiuni, română și engleză, este dedicată unei instituții de cultură prestigioase - Teatrul Național Craiova, managerului ei - Emil Boroghină, și unui artist exemplar al scenei românești și internaționale - Silviu Purcărete. Volumele, bogat ilustrate, cuprind mărturii semnate de directori de festivaluri, critici de teatru, jurnaliști culturali. Apariția vine în întâmpinarea unui eveniment teatral major, Festivalul Internațional Shakespeare de la Craiova din luna mai 2024.

O carte-album ce conține povestea unui timp de aur al dialogului teatrului românesc cu teatrul lumii. Eroii ei sunt Teatrul Național "Marin Sorescu" din Craiova și doi maeștri: Silviu Purcărete și Emil Boroghină.

"Sunt un fel de Don Quijote, numai că obstacolele mele nu sunt morile de vânt. Colegii mei continuă să creadă în mine și asta face ca împreună să câștigăm orice bătălie. Ca om de teatru, mă consider un om împlinit.‟ (Emil Boroghină)

"Cele mai importante evenimente sunt durerea, moartea, iubirea. Dincolo de ele, sunt exerciții de stil mai mult sau mai puțin reușite.‟ (Silviu Purcărete)

"Ce superbă amintire îmi lasă Teatrul Național din Craiova! Aceea a mai multor spectacole magnifice semnate de Silviu Purcărete. Și, de asemenea, aceea a unei adevărate trupe, în care actorii și tehnicienii sunt uniți de aceeași pasiune pe care le-o insuflă însuși directorul Emil Boroghină - mai mult decât un director, un mare prieten al Teatrului și deci și al meu, al nostru." (Bernard Faivre d'Arcier - Director al Festivalului de la Avignon)


Sunt un fel de Don Quijote, numai că obstacolele mele nu sunt morile de vânt. Colegii mei continua să creadă în mine și asta face ca împreună să câștigăm orice bătălie. Ca om de teatru mă consider un om împlinit. (Emil Boroghină)

A văzut lumina zilei într-un orășel de pe malul stâng al Dunării, Corabia. Copil fiind, stătea pe unul din maluri și privea cum lunecă vapoarele și șlepurile spre destinații necunoscute. Portul și podul de lemn construit în vremea împăratului roman Constantin cel Mare îi înflăcărau imaginația. Copilăria a fost pentru el o oază în care s-a simțit iubit, ocrotit și educat. De la tatăl său, "om cu carte", funcționar la Primărie, și de la mama "casnică și credincioasă" a învățat ce înseamnă demnitatea, cuvântul dat și respectul pentru oameni. Bunicii au fost eroii de poveste. Bunicul dinspre tată, care a murit în Primul Război Mondial, a fost primar în comuna Orlea, unde a ridicat o biserică, a construit o școală, a înființat un muzeu sătesc, a scris un istoric al urbei. În familia bunicului dinspre mamă, cea mai importantă persoană a fost unchiul, Emil Păsulescu Orlea - preot la Biserica Mihai Vodă din București. Este autor al unor volume de poezie și piese de teatru și al unei traduceri din Cântarea Cântărilor.

În școală a fost îndrăgostit de istorie și geografie, îndrumat de profesori dăruiți care îi prevedeau o carieră în aceste domenii. Cerea prietenilor și cunoscuților să îi aducă albume și ghiduri turistice despre locuri pe care, peste ani, le va străbate cu propriii lui pași. Cele mai importante pentru Emil Boroghină vor fi Ierusalimul și Stratford. "Locurile celor doi Dumnezei, Isus și Shakespeare. Dumnezeul ceresc și Dumnezeu pământesc."

O altă mare pasiune a avut-o pentru cultura și civilizația franceză, egalată și depășită mai târziu numai de cultul său pentru Shakespeare.

La Corabia a cunoscut durerea și disperarea. Odată cu îmbolnăvirea și moartea tatălui la numai 40 de ani, încep privațiunile și sărăcia în familie. Revoltat de "nedreptatea sorții", copilul Emil, stând pe malul Dunării ceasuri întregi, era bântuit uneori și de gândul de a-și curma zilele.

Pasiunea pentru teatru și hotărârea de a urma acest drum le datorează unei întâlniri providențiale pe calea undelor, când, într-o seară, l-a ascultat pe Radu Beligan, interpretul lui Miroiu din Steaua fără nume de Mihail Sebastian la Teatrul Radiofonic. "M-a fascinat. Toată noaptea și multe alte nopți după aceea îmi suna în urechi vocea inconfundabilă, atât de specială și muzicală a acestui titan al scenei românești."

Emil Boroghină vine la București și, respins la Institutul de Teatru, se angajează ca vânzător la un magazin. Mânca de cele mai multe ori o dată pe zi pentru a-și putea cumpăra bilete la spectacolele de la Teatrul Național. "Uneori această masă se reducea la o jumătate de pâine neagră și o bucată de salam, dar eram fericit să văd spectacolele sau, în orele de pauză de la magazin, să văd artiștii ieșind de la repetiții, să-i aud discutând cu înfrigurare despre piese și roluri." Îl cunoaște pe Radu Beligan și, după spectacole, îl însoțea până acasă. "Idolul meu, modelul de om și artist spre care am tins toată viața."

În 1959 reușește la Institutul de Teatru și este repartizat la grupa C, clasa profesorului Dinu Negreanu. O grupă a copiilor proveniți din familii sărace sau foarte sărace - cum avea să declare și celebrul său coleg Ștefan Iordache. "Săraci, dar buni", mărturisește Boroghină. "Noroc că eram bursieri, îmbrăcați de cele mai multe ori de Asociația Studenților. În anul I, eu am primit palton, iar în anul II, bocanci. Mâncam însă pe săturate la ceaiurile organizate de părinții fetelor de la alte facultăți sau de la Liceul de Coregrafie."

În cei patru ani, la sugestia profesorului Negreanu, Emil a fost responsabil cu repertoriul și distribuțiile din clasă. Citea foarte mult și propunea roluri pentru colegii săi. Una dintre propuneri a fost Ascensiunea lui Arturo Ui care i-a prilejuit lui Ștefan Iordache o creație memorabilă, la debut. În această montare, Boroghină îl va juca pe Givola, iar printre satisfacțiile pe care le-a trăit în teatru a fost și prezentarea spectacolului la Corabia. Cu ocazia acestei vizite, mama, cheltuind ultimele economii, a pregătit o masă în curtea casei. "A fost o petrecere cu 80 de persoane care semăna mai mult cu o nuntă și care a rămas în memoria colegilor mei. Eram atât de legați, atât de săraci, dar și atât de bogați. Nu știu dacă în viața unui om există ceva mai frumos decât anii de studenție."

Participă la orele celorlalți profesori, la grupele lui Alexandru Finți și Ion Șahighian, dar își face "veacul" la clasa profesorului Radu Beligan. Participă și la examenele anilor mai mari, unde dascăli erau reputații Ion Finteșteanu, Moni Ghelerter, Dina Cocea, Beate Fredanov, Al. Pop Marțian, iar asistenți, atunci foarte tineri, Ion Cojar, Radu Penciulescu, David Esrig, George Rafael, Dem Rădulescu, Octavian Cotescu. "Dar nu numai cei de la disciplina Arta teatrului erau adevărate modele pentru noi, ci și doamna Sandina Stan de la Arta vorbirii scenice, Angelo Pelegrini, Vera Proca Ciortea, Suzana Badiu, Ovidiu Drimba, Ileana Berlogea, Octavian Gheorghiu și Horia Deleanu de la Istoria teatrului universal, Virgil Brădățeanu, Mihai Vasiliu de la Teatrul românesc, Mircea Mancaș de la Istoria literaturii românești, Marcel Breazu și asistenții Constantin Marinescu și Gheorghe Ceaușu de la Filozofie, Ion Toboșaru, asistentul de la Estetică."

După absolvire este repartizat la Teatrul Național din Craiova unde se întâlnește cu creațiile unor mari maeștri: Ovidiu Rocaș în Hagi Tudose, Vasile Cosma și Ion Pavlescu în Othello și Regele Lear. De la ei deprinde respectul pentru scenă, dragostea pentru publicul Craiovei și pentru acest oraș, dar adevăratul său mentor spiritual va fi I.D. Sârbu, în acea perioadă secretar literar al Naționalului craiovean. Acestui eminent cărturar îi datorează setea de cunoaștere, dorința de perfecțiune, respectul pentru cuvântul scris. "Conferințele sale experimentale organizate la mijlocul anilor '60 au avut menirea nu numai să modeleze gustul spectatorilor, ci și să contribuie la formarea și dezvoltarea generației noastre ca oameni de cultură."

Emil Boroghină îi interpretează pe Rică Venturiano în O noapte furtunoasă de Caragiale și pe Doctorul Rank în Nora de Ibsen, "roluri dragi sufletului meu". Face un curs postuniversitar de regie la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică (IATC) și dă examenul de absolvire cu spectacolul-obsesie Steaua fără nume. Comisia din care fac parte Dina Cocea, Ileana Berlogea, Ion Toboșaru, Traian Nițescu îl va nota cu zece.

Emil Boroghină are o activitate intensă cu actorii amatori la Casa de Cultură Craiova, la Teatrul Popular din Turnu Severin, la Școala Populară de Artă și la Casa de Creație a Olteniei și obține premii naționale și internaționale. Experiența de a conduce și a lucra cu oamenii i-a oferit-o, la începutul carierei sale manageriale, mișcarea de amatori.

În 1987, la conducerea Doljului a fost instalat Ion Traian Ștefănescu - un activist de partid. "Era un intelectual care se străduia să instaureze o altă mentalitate printre diriguitorii vieții politice, economice și culturale. El venise cu o nouă viziune asupra ideii de competiție și performanță", declară Emil Boroghină. La 23 februarie 1988, Ion Traian Ștefănescu îl va numi director al Teatrului Național Craiova. În activitatea sa ca lider, unde s-a afirmat cultivând excelența, Boroghină se revendică de la predecesorii săi. A învățat de la toți câte ceva: "De la primul meu director, Călin Florian, am reținut necesitatea existenței în repertoriu a unui spectacol de vârf, a menținerii ordinii și disciplinei. De la Radu Nicolae, dorința de autodepășire, dar și puterea de a îndura. De la Amza Pellea, generozitatea, spiritul de colegialitate, omenia. De la domnul Dincă, echilibrul, cumsecădenia, respectul față de toți slujitorii teatrului, indiferent de locul fiecăruia în scenă."

Dar modelul absolut a rămas, pentru Emil Boroghină, Radu Beligan. "Cel mai important lucru, cred, între multe altele pe care le-am învățat de la maestrul Radu Beligan, este că teatrul trebuie să fie o instituție de aristocrați ai spiritului, de dăruiți."

Într-o primă fază, ca să păstreze armonia în colectiv și să instaureze un spirit de echipă, înțelege că este nevoie să colaboreze cu regizori importanți și să-și asume riscuri. "Știam că puternici nu putem fi decât împreună. Trebuia, apoi, să ne măsurăm forțele cu cei care, cel puțin până la acea dată, păreau mai puternici decât noi." Astfel, îi invită să monteze pe Mircea Cornișteanu, Cristian Hadji-Culea, Aureliu Manea și Silviu Purcărete. Ei vor fi autorii unor premiere de excepție: Unchiul Vanea de Cehov, Mobilă și durere de Teodor Mazilu, Arca Bunei Speranțe de I.D. Sârbu, Piticul din grădina de vară de D.R. Popescu - care propulsează instituția în topul mișcării teatrale naționale. D.R. Popescu remarca: "Piscul teatrului românesc s-a mutat la Craiova, în câmpie." În acest efort i-au fost alături foruri și personalități. "În această aventură donquijotescă nu ne-am simțit niciodată singuri. Ne-au fost alături Ministerul Culturii, Uniunea Teatrală din România (UNITER), Secția Română a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru (AICT-IATC), precum și importanți oameni de cultură. Păstrez o duioasă amintire și recunoștință criticului Valentin Silvestru."

Ca manager, Emil Boroghină a fost un autodidact. Călătoriile pe marile scene ale lumii au fost pentru el experiențe profesionale formatoare. Sub conducerea sa, în cei 12 ani (1988-2000), Teatrul Național Craiova devine un blazon cultural pentru România. Este prezent la toate edițiile Festivalului Național, obține 100 de premii colective și individuale acordate în Gala UNITER și Festivalul Național de Teatru. AICT - Secția Română, alte organizații și publicații culturale îi decernează o serie de distincții.

Este un catalizator al mișcării teatrale prin Zilele Caragiale, Zilele I.D. Sârbu, Zilele Marin Sorescu, Festivalul Internațional Shakespeare. Are pe afiș spectacole-eveniment semnate de Vlad Mugur, Tompa Gábor, Mihai Măniuțiu. Importantă este și promovarea pieselor românești în montări de referință, apreciate și la manifestări internaționale: Piticul din grădina de vară la Festivalul Convenției Teatrale Europene de la Luxemburg - Capitala Culturală a Europei în 1995, Iona de Marin Sorescu la Singapore și la Festivalul Convenției Teatrale de la Stockholm în 1997, Matca de Marin Sorescu la Festivalul Internațional de Teatru Experimental de la Cairo. Spectacolele capodoperă ale lui Silviu Purcărete deschid maratonul Naționalului craiovean pe toate continentele globului, participările record la mari festivaluri internaționale și seria turneelor pe prestigioase scene ale lumii. "Silviu Purcărete a fost acela care a marcat destinul Teatrului Național din Craiova și, trebuie s-o recunoaștem, la rândul lui, colectivul Naționalului craiovean a contribuit la cunoașterea și recunoașterea lui Silviu Purcărete ca unul dintre marii artiști ai lumii." Călătoria începe triumfal în 1990 la Chișinău, entuziasmând oamenii de teatru din Republica Moldova care declară: "Putem vorbi de două trupe mari care au prezentat în ultimii 30 de ani spectacole la Chișinău: Teatrul lui Tovstonogov de la Sankt Petersburg și Teatrul Național din Craiova."

Urmează marile confruntări de la Edinburgh, Avignon, Anvers, Amsterdam, Milano, München, Parma, Bruxelles, Ierusalim, Belfast, Seul, Stockholm, Stuttgart, Montréal, Tokyo, Melbourne, New York.

Prestigioasa revistă The Stage va compara Teatrul Național din Craiova, condus de Emil Boroghină, cu Berliner Ensemble al lui Bertolt Brecht sau Royal Shakespeare Company a lui Peter Brook. Alături de recunoașterea internațională, cuvintele de apreciere cele mai emoționante pentru Boroghină sunt cele ale mentorului său, Radu Beligan: "Emil este un om care rezolvă orice. E un personaj foarte interesant, pe care eu, de altfel, îl studiez. Mi-ar fi plăcut să fiu ca el, dar n-a fost să fie. Cred că actualul director al Naționalului craiovean este cel mai bun director de teatru care a existat la noi în această jumătate de secol."

În plină glorie, Emil Boroghină pleacă de la direcția teatrului. "2000 era, în multe privințe, un an crucial. Teatrul își sărbătorea 150 de ani. Se închidea un ciclu și trebuia început altul, debutau un nou secol și un nou mileniu, societatea românească se pregătea pentru viitorul său European, iar eu împlinisem 60 de ani. Legasem prietenii, făurisem punți solide cu teatrele europene și festivaluri ale globului. Am considerat că este corect să las locul altuia care să fixeze alte obiective, mai importante decât cele cu care obișnuisem eu colectivul. Și discret... am plecat puțin la pensie."

Și-a asumat, însă, în continuare organizarea Festivalului Internațional Shakespeare care a devenit pentru el un crez, un țel de viață. "Plecarea mea de la direcția teatrului, într-un moment de realizări de vârf, a fost și dorința de a mă ocupa exclusiv de această manifestare pe care o doream de valoare cel puțin egală cu marile performanțe ale Naționalului craiovean din deceniul 1990-2000."

În 2010, Emil Boroghină se implică și în organizarea Rețelei Europene a Festivalurilor Shakespeare (ESFN), ca fondator. Va fi ales vicepreședinte al acestui prestigios forum din care fac parte Marea Britanie, Germania, Polonia, Ungaria, Portugalia, Danemarca, Macedonia de Nord, Armenia, Serbia, Cehia și România. În 2020 va preda conducerea Festivalului Internațional Shakespeare discipolului său Vlad Drăgulescu, director artistic al Teatrului Național Craiova și colaboratorului său Ilarian Ștefănescu. Emil Boroghină continuă să facă parte din board-ul Festivalului în calitate de fondator și consilier.

Alături de Festivalul Internațional Shakespeare, o mare împlinire va fi și participarea Fundației "William Shakespeare" la realizarea și decernarea Trofeului Thalia, acordat de Asociația Internațională a Criticilor de Teatru unor mari personalități ale teatrului mondial.

În biografia lui Emil Boroghină un loc aparte îl are poezia. Este autorul a nouă recitaluri, o muncă enormă, dar o plăcere nespusă", după cum mărturisește. O incursiune fericită în lumea lui Eminescu, Shakespeare, Ovidiu, Dante, Michelangelo, Petrarca, Ronsard, cu care a cutreierat lumea. Actorul Emil Boroghină și-a împlinit și visul care l-a urmărit din studenție, inaugurând Teatrul Poesis la Teatrul Național din Craiova și la Teatrul Nottara din București. Un loc creat pentru artiștii iubitori de poezie. O premieră unică în peisajul cultural românesc.

Poezia preferată a lui Emil Boroghină este Sonetul 66 de William Shakespeare. Un testament, un epitaf-profesiune de credință. "Sunt istovit, și în tihnă voi să mor, / Decât să-l văd slăvit pe ticălos, / Iar pe sărman de râsul tuturor, / Să văd tăgăduit pe credincios, / Pe vrednicul de cinste oropsit, / Și pe femei batjocorite crunt, / Pe cel făr' de prihană pedepsit, / Și pe viteaz răpus de cel mărunt, / Și artele sub pintenul despot. / Să văd prostia doctor la deștept, / Și adevărul «vorbă de netot» / Și strâmbul poruncindu-le la drepți. / Mă uit scârbit, la tot, și - bun rămas! / Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las?"

CARTE DE VIZITĂ
Premiul pentru directorat acordat de UNITER (1991)
Premiul Criticii pentru cel mai bun director al anului acordat de Asociația Internațională a Criticilor de Teatru - Secția Română (1993)
Distincția "Omul anului" acordată de American Biographical Institute (1995)
Premiul pentru cel mai bun manager de teatru acordat de British Council (1997)
Premiul EURO pentru contribuția la integrarea României în structurile europene acordat de Fundația "România - Generația Următoare" (1998)
Titlul Cetățean de Onoare al Municipiului Craiova acordat de Primăria și Consiliul Local Craiova (1999)
Diplomă de Excelență pentru modul în care a condus destinul artistic al Teatrului Național Craiova între anii 1988-2000 acordat de Asociația Internațională a Criticilor de Teatru - Secția Română cu prilejul aniversării a 150 de ani de la fondarea Teatrului Național din Craiova (2000)
Ordinul Național "Serviciul Credincios" în Grad de Cavaler pentru realizări artistice și promovarea culturii acordat de Președinția României (2000)
Distincția "Omul anului" acordat de International Biographical Centre - Cambridge (2001)
Premiul Național "Marin Sorescu" pentru contribuția excepțională la dezvoltarea teatrului românesc acordat de Academia Română (2002)
Titlul Cetățean de Onoare al orașului Corabia (2006)
Titlul Doctor Honoris Causa al Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice de la Chișinău (2017)
Premiul "Constantin Brâncoveanu" oferit de Fundația Alexandrion (2020)
Titlul Doctor Honoris Causa al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale" București (2021
Premiul pentru rolul Dante din spectacolul radiofonic Divina Comedie acordat de Teatrul Național Radiofonic (2022)


Din nefericire pentru familia mea și pentru mine, sunt un vagabond. Mereu plecat cu lucrul în diverse părți. Parisul înseamnă pentru mine întoarcerea acasă. E locul unde mă reîncarc: o casă cu verdeață, înconjurată de liniște, cu pisici care stau tolănite la soare. Cât timp sunt acolo nu ies din casă. Parisul boem, cu cafenele înțesate de artiști nu-mi place. Pentru mine n-are niciun farmec, nu mă face mai fericit ca artist. Sunt un spirit provincial în fapt, deși, culmea, m-am născut în București. Spiritualicește mă simt legat de România. Este o ștampilă care ți se pune odată pentru totdeauna. Soția și fiica mea sunt încântate să trăiască în Franța. Fata mea, Cristina, e mai mult franțuzoaică decât româncă, așa că nu pot s-o mai rup de acolo. Iar pentru mine, că stau cu buletinul aici sau la Paris, la Strehaia sau la Stockholm, îmi e totuna. Domiciliul nu mai contează așa de mult dacă sunt plecat peste tot cu contracte. Sunt ca marinarul, care când e pe mare visează acasă, iar când ajunge acasă visează la mare. Starea de du-te-vino e o condiție a meseriei mele.
Într-o zi îți dai seama că ești prins într-un vârtej din care nu mai poți ieși. Destinul creatorului poartă în el pe Faust și pe Mefisto, deopotrivă, cele două măști care ascund, de fapt, o singură dramă.
În ce mă privește, de fiecare dată când mi-a ieșit ceva, a fost atunci când am reușit să fiu foarte atent și laborios cu a pune în lumină cât mai bine ceea ce era irațional în ideile mele. În intuiții adică. Când am slujit cu mare atenție și cu multă supraveghere acele impulsuri instinctive. Experiența mă face să cred în ideea antică după care artistul nu este decât mesagerul unei inspirații exterioare. Ea vine de la daimon, vine de la muză, asta nu mai știu... A fi artist înseamnă că în tine poate să răsune mai pregnant sau mai puțin pregnant vocea unui murmur general, oricum ceva care se primește. Mie cel puțin așa mi s-a întâmplat.
Lucrez ca freelancer - o formă de vagabondaj, până la urmă. În principiu, lucrez cu mai multă plăcere în România.
Cred foarte mult în colaborarea culturală europeană. Singura care contează într-adevăr. O Europă unită într-un dialog cultural, iată un vis care merită orice efort. Acest lucru poate să ne aducă puțină speranță și demnitate într-o Europă din ce în ce mai divizată, plină de ziduri și scăldată în utopii politice demagogice.
În teatru nu e ca în bucătărie. Ca să fierbi un ou nu-ți ia mai mult de 3 minute, pe când, pe scenă, fiecare lucru are un timp al lui imprevizibil.
Am pretenția că sunt un bun analist al textelor. Toate soluțiile mele scenice sunt clar izvorâte din textul respectiv. Citești și recitești, luptându-te cu clișeele. Orice spectacol e o reducere, o imitare a misterului unui text și o îmbogățire a lui prin alte mijloace. Nu sunt un căutător de texte. În general, textele vin către sufletul tău, te nimeresc. Încerc să le rezolv, să le găsesc înțelesul și imaginea esențială.
Îmi plac textele asupra cărora timpul "a lucrat". Pentru Goldoni am o afecțiune particulară. Este un autor care are un magnific simț al melancoliei și al distrugerii, extrem de modern și poetic, totul ascuns sub masca comică și sub așa-zisul "realism". La el, la fel ca la Cehov, regăsim cea mai profundă poetică a "timpului" din toată literatura dramatică.
În tragediile antice aflăm oglinda cea mai clară a timpurilor actuale. Teatrul antic este un univers spiritual dens, în care problemele fundamentale sunt concentrate până la chintesență. Subiectul unei piese antice începe în trei rânduri, povestea e simplă, dar limbajul teatral este extrem de concentrat, radicalitatea sentimentelor și puritatea trăirilor impresionează profund.
Acum, dacă mă gândesc că viața e scurtă, mi-ar fi de ajuns dacă aș face numai teatru antic și Shakespeare.
Când eram mic, voiam să mă fac pictor. Mi-ar fi făcut plăcere să fiu un Pictor din secolul XVI, XVII. Gândesc vizual, întâi văd lucrurile.
Cred că fac un teatru eclectic, în care imaginea vizuală este dominantă, în care cuvântul nu este decât un element printre alte elemente ale expresiei teatrale. Caut o anumită armonie între elementele spectacolului, într-o rețea destul de complicată de referințe culturale și metaforice (un critic inteligent ar numi asta postmodernism). În plus, eu sunt întotdeauna interesat de o anumită sărăcie materială, sunt în căutarea resurselor limitate.
Metoda mea de lucru constă în efortul de a găsi, pentru mine și pentru echipa mea, mijloacele cele mai pure ale libertății de creație. Improvizația pe scenă este o etapă foarte importantă pentru mine, fiind întotdeauna urmată de un efort de organizare foarte riguroasă într-o atmosferă mai mult dictatorială. Cred că în teatru esențială este dragostea comună pentru joc, care poate justifica chiar și cruzimea.
Teatrul, pentru a se realiza pe sine, are nevoie de concentrare care nu se poate obține fără recluziune. E nevoie de un anume soi de monahism care presupune supunere. Acceptarea cu seninătate a ideii de dictatură. Este vorba de dictatura regizorului, care este una luminată. De fapt, este dictatura unei idei, a unui mesaj.
Teatrul se face cu energie. Este energia pe care o putem transmite, mai întâi prin ochi, apoi prin respirație și, mult mai târziu, prin vorbele pe care le spunem, mișcările pe care le facem.
Actorii mă fascinează. În momentul în care ei își exercită funcția, suportă un grad de vulnerabilitate incredibilă. Sunt actori uriași, deplini stăpâni pe mijloacele lor, cavaleri ai scenei, care copleșesc pe toată lumea când apar, care creează complexe unor regizori. De fapt, și ei ca și mine, în timpul "misiunii", ascund senzația de trup gol expus la lume. Dar, fără vulnerabilitate, nu poți crea. Ea se tratează cu delicatețe. Dacă lucrezi cu porțelanuri, îți pui mănuși, îți iei o pensetă, nu vii cu roaba. Dacă umbli cu roaba în atelierul de porțelanuri, nu poți avea mare eficiență.
La Limoges, am înființat o școală, am numit-o academie, în accepțiunea etimologică clasică a termenului: o grădină pentru plimbare. A învăța, a te educa, a înțelege plimbându-te. Să dai "un brânci" talentului tinerilor actori, să-i ajuți "să se nască", să-i pui cât mai mult posibil în valoare, lăsându-i liberi în natură.
Între regizori și actori există o relație profundă, gravă. Paralela cea mai plină de miez care s-a făcut, cea mai apropiată de un model teoretic corect, după părerea mea, este cea a relației erotice. Regizorul este partea bărbătească, actorul este partea femeiască. Cred că nu poate fi decât așa, dacă gândim că spectacolul este fructul unei creații. Un copil nu poate fi făcut nici fără sămânța masculină, nici fără pântecul matern. Misterul, taina se păstrează.
Actorul e un element puternic, dar un semn egal ca importanță alături de culoare, sunet, lumină. Pe scenă, fiecare ființă, fiecare obiect, fiecare lumină, fiecare sunet devine sublim și se transformă într-o esență: o esență poetică.
Uneori, actorii cu care am lucrat au înțeles ceea ce le ceream. Îi puneam în situații limită. Încercam să-i destabilizez, punându-i în situații absurde, în care nu se puteau sprijini pe text. Astfel, ei căutau să exprime și altceva dincolo de cuvinte.
Cel mai important, 80% din elementul de expresie al actorului este ochiul, chiar atunci când poartă mască. În gaura din mască strălucește tot timpul ceva, există o anume energie.
Corul nu are nimic dintr-un personaj de fundal alcătuit din figuranți; este un personaj de sine stătător... Văd corul ca pe un singur organism cu zeci de capete și brațe, ca pe o caracatiță uriașă, care nu poate decât să-l fascineze pe regizor.
Scena teatrului este un templu animist, un mic panteon populat dintr-o multitudine de mici zei care se manifestă în maniere diferite: prin lumină, prin mișcare, prin sunet... este un univers unde omul nu-i singur, ci înconjurat de toate aceste prezențe misterioase. Shakespeare ne-a spus-o prin vocea lui Prospero.
Când aduci pe scenă o pâine adevărată, asta trebuie să însemne mai mult, să inducă o neliniște, pentru că scena este un loc artificial.
Scena cere tot atâta carne și concept.
Nu am niciun fel de reținere în a-mi repeta anumite imagini sau mijloace, dimpotrivă, chiar s-ar putea, la un moment dat, să fie vorba numai de acelea. Mă interesează să inventez cât mai puțin și să merg cât se poate mai în adânc.
Un spectacol teatral poate fi comparat cu o compoziție muzicală. Regizorul trebuie să creeze o muzică compusă din elemente diferite: vizuale, spațiale, sonore.
Spectacolele mele sunt gândite muzical. Acord atenție ritmurilor, polifoniei acțiunilor, am grijă la tensiuni, relaxări și la un anumit raport geometric în imaginile vizuale și în cele general teatrale. Acestea pot fi văzute ca o structură muzicală față de care spectatorul să rezoneze ca în fața muzicii.
Teatrul nu-mi mai ajunge și nu știu de ce. De aceea, împrumut din limbajul cinematografic, lucrez și operă.
Libertatea de exprimare este aceea pe care ți-o poți câștiga numai tu ca artist, e ceva care apare între tine și tine.
Să avem curajul să recunoaștem maleficul din noi înșine, să avem forța să coabităm cu el. E un pas spre purificare. E un început de drum spre împăcare, credință, iubire.
Cu cât înaintez în vârstă cu atât sunt mai convins de relativitatea lucrurilor și de faptul că atunci când ești tânăr crezi că ai întotdeauna dreptate... Încetul cu încetul, am înțeles că fiecare spectacol are propria sa viață. Îți scapă din mână. Nu poți fi perfecționist, trebuie să-l lași să fie greșit. Să aibă libertatea de a fi greșit.
Ingredientele succesului: crezul artistic, credința în Dumnezeu, familia. Toate acestea împreună. Și munca asiduă.

Citiți introducerea acestei cărți aici.