Despre demnitate și alte pastile

De când suntem mici, unii dintre noi, nu toți, am auzit cum trebuie să fim buni, să împărțim, să nu facem rău, să fim respectuoși, să lăsăm de la noi, eventual să întoarcem și celălalt obraz, să plecăm capul pentru a nu fi tăiat, să nu incomodăm împărățiile, oricare ar fi ele, să nu ne băgăm în gura lupului, să renunțăm dacă se poate cu totul la ceea ce credem, suntem și însemnăm doar pentru a nu-i supăra pe alții. Ba mai mult, din nou, dacă se poate, să ne fie frică de cei sus-puși. Pentru că, nu-i așa, sunt răzbunători de acolo de pe tronul pe care stau bine mersi, din prea marea milă a celor care, mai mult politic decât meritoriu, i-au numit în funcție. Nici bine n-ai ieșit din normă, că ai și devenit un pericol. Nu neapărat public. Sau nu pentru publicul larg. Doar pentru cel vizat și mai puțin avizat. Dintre toate zicalele și proverbele menite să mă învețe ceva în copilărie, mie cel mai mult îmi place aia cu troaca și cu porcii. Te-ai băgat în troacă, te-au mâncat. Te-au înfulecat pe nerăsuflate, au râgâit cu poftă, pardon, au eructat, după care s-au întins cu burta la soare pentru o digestie care poate dura mai mult de un mandat.
Aceasta nu este o pălărie. Acesta este un șarpe boa care a înghițit un elefant, zice scriitorul.

Tot de când suntem copii, unii dintre noi, nu toți, am auzit că nu e bine și nu e frumos să mințim, să împrăștiem zvonuri, care mai de care mai cochete și mai colorate decât dansatoarele lui Lautrec. A fi iertată, rog, de ochiul și de mintea pudibondă, pentru imaginea creată. Ni s-a inoculat că principiile au o valoare care nu se măsoară în funcții sau în populism. Ci în verticalitate. Nu știu de ce, dar cred cu tărie că lucrurile stau așa și de o parte, și de cealaltă a meridianului care ne desparte. Ni s-a spus să ne asumăm ce facem și ce zicem, să acceptăm cu stoicism înfrângerile și nu să le vindem ca pe niște tragedii de mahala care ne transformă în eroi salvatori de moment. Ni s-a spus să ne respectăm interlocutorul și că dreptul la replică este o formă de apreciere și de manifestare a libertății celuilalt. Libertatea de exprimare, în schimb, a devenit un subiect aprins pe marginea căruia ne învrăjbim și ne câinim într-un continuu canibalism discursiv.
Sufletul meu e un porc de câine, zice poetul.

Cuvântul dat era cea mai de preț monedă. În cuvântul dat se măsura onoarea. Așa am auzit când încă nici bine nu devenisem adolescenți. Sau poate așa cred eu acum. Era păcat să juri, așa că nu îți rămânea decât să promiți și să te ții de promisiune. Orice încălcare atrăgea după sine o dezaprobare colectivă din care dezamăgirea și dezgustul nu lipseau. Îți pierdeai orice credibilitate și cu greu mai recâștigai încrederea celor care crezuseră în tine, care te susținuseră, care îți oferiseră un loc la masa lor, în viața lor. A te ține de cuvânt și a-ți respecta promisiunea era un exercițiu de moralitate, de respect față de propria persoană și față de ceilalți. Pentru că, tacit, exista și funcționa, în parametrii bunului simț, conștiința alterității. Celălalt conta, iar pentru tine era important să nu-ți pătezi onoarea. A fi împăcat cu tine pentru că ai putut să-ți onorezi promisiunea atrăgea după sine o mândrie pe care și Dumnezeu o accepta. Un astfel de păcat ți se absolvea ușor. Cuvântul dat era o virtute de care providența însăși era mândră. Făceai ceea ce spuneai că faci fără să te repliezi în funcție de ce ți se promitea.
Mareșalul Antonescu întoarce armele împotriva aliaților, zice istoricul.

Am devenit tineri adulți și am început să ne bucurăm de o libertate pe care părinții și bunicii noștri nu au avut-o, dar au luptat pentru ea. Au făcut pușcărie sau au murit pentru ca noi să avem acest drept, prost înțeles. Pentru că libertatea de exprimare a devenit una a defăimării publice și a calomniei. La început, am fost timizi, aproape stingheri, dar am prins curaj când am ajuns în lumina reflectoarelor. Am înaintat în vârstă și, unii dintre noi, am început să ne batem cu pumnul în piept că tot ce facem e pentru o cauză nobilă. Ne-am familiarizat cu puterea rating-ului, a like-urilor din lumea virtuală, a comentariilor anonime. Am mers la forurile superioare, temătoare că ar putea să își piardă locul călduț din care dau directive pe un ton autoritar, ne-am plâns și am cerut dreptate. Am asistat fățiș la o alianță cu presa părtinitoare care nu a putut să își asume nici măcar un nume propriu și o identitate aferentă. Ne-am dus din nou la DOOM ca să verficăm dacă sensul cuvântului politruc a rămas același. Nimic nu s-a schimbat. Suntem în grafic.
Pune Doamne, strajă gurii mele și ușă de îngrădire, împrejurul buzelor mele, zice psalmistul.

Notă de subsol
În continuare trăim într-o societate atotcunoscătoare, în care, de cele mai multe ori suntem împiedicați să ne facem profesia pentru că trebuie să dăm note explicative, în care nu există legi care să ne protejeze, în care citim prea puțin pentru a ne forma o părere proprie. O societate în care nu mai cercetăm și nu mai căutăm să înțelegem, în care ne rățoim vulgar, facem uz de putere, și trivializăm onoarea. O societate și o operă de trei parale.