Văzându-le și căutându-le, am compus în minte începuturi de povești cu clanțe apăsate pentru ultima oară, lacăte trecute prin belciugul porții, gesturi care verifică dacă sunt bine închise, deși e limpede că hoții nu mai au ce să fure. Bănci pe care au stat oameni și au râs, au visat, au plâns, au primit vești bune și vești cumplite. Polonice aruncate pe jos, rafturi care atârnă oblic pe pereți, o pătură netezită cu grijă, care acoperă un pat dintr-o fostă bucătărie de vară. Case lăsate în grabă din cine știe ce motiv și case care s-au stins încet, odată cu ultimii lor locuitori. Mi-au stăruit în minte toate cioturile astea de povești pe care niciodată nu le-am scris până la sfârșit. Au rămas și ele în așteptare.
Despre localități părăsite sau dispărute vorbește și expoziția Atlantida de la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj, care poate fi vizitată până în 30 martie 2025. Este rezultatul unui demers al mai multor cercetători din Europa care au documentat în 2024 dispariția sau relocarea unor sate din Europa. De la noi au intrat în proiect patru așezări: Ada-Kaleh, Herepea, Geamăna și Lindenfeld. Sunt fotografii de acolo dar și obiecte: bucăți de grinzi, articole de uz casnic, ba chiar și un contrabas cu lemnul tocit și fără corzi, semn că a petrecut multă vreme sub cerul liber, în ploaie și în umezeală. Sunt făcute și înregistrări audio la fața locului, așa că te poți plimba prin expoziție cu căștile pe urechi ascultând cum sună vântul și cum foșnesc copacii, pentru că alte sunete nu se prea aud.
Ada-Kaleh m-a fascinat întotdeauna și mi-a plăcut să văd imagini de acolo, impresii de călătorie ale celor care o vizitau la început de secol XX, instantanee cu localnicii, majoritatea lor turci. Există în expoziție o mărturie a unei turiste vieneze care povestește despre cafeaua turcească băută pe Ada-Kaleh, însoțită de un soi de desert straniu, un soi de gumă arabică cu aromă de săpun. Am recunoscut descrierea rahatului cu satisfacție: nici eu nu-i găsesc cine știe de farmec sau noimă.
Apoi sunt povești din Lindenfeld, satul cocoțat în Munții Banatului, din care oamenii au plecat treptat, pentru că ritmul vieții moderne și nevoile economice în creștere i-au făcut să dorească să le fie mai ușor. Mai puțin un ultim locuitor al satului care a murit însă nu în patul lui, așa cum probabil și-ar fi dorit, ci călcat de o mașină în oraș, departe de casă. Ce tristă și cumplită ironie!
La Geamăna, lacul otrăvit care arată atât de estetic în fotografii se întinde până la ferestrele ultimilor locuitori din sat. O mare toxică ce înghite treptat și ultimele gospodării, cu garduri, cotețe de găini și magazii de lemne. Îmi vine în minte Roșia Montană. Ce s-ar fi întâmplat dacă protestele vehemente de acum câțiva ani n-ar fi oprit proiectul de exploatare a aurului? Câte alte lacuri otrăvite ar fi apărut în Apuseni?
Pe un raft e așezată o pietricică lângă câteva frunze, flori ofilite. Dacă ar fi să plec pentru totdeauna dintr-un loc, oare ce obiect aș lua cu mine? Îmi amintesc de borcanul în care adun pietricele din locuri prin care merg: de la izvorul Dunării din Germania, din Munții Dobrogei, de pe faleza de acasă, de la Brăila.
Sunt în expoziție și multe fotografii cu oamenii care au ales să nu plece și au rămas să se împace cu singurătatea, cu ruina, cu stricăciunile pe care nu mai poți și nu mai are rost să le repari, să le redresezi. Au asistat în fiecare zi la prăbușirea pe care n-au putut s-o împiedice, dar au avut tăria să o privească în ochi în fiecare zi.
M-am gândit văzându-i că de prea multe ori asociem curajul cu plecarea. În toate marile epopei eroul pornește la drum să devină mai bun, mai puternic, să-mi demonstreze calitățile. Dar îmi dau seama că o dovadă cel puțin la fel de mare de curaj dovedesc și cei care rămân. Putem să-i numim conservatori, retrograzi, încăpățânați, îndărătnici, dar uneori să rămâi e cel puțin la fel de greu ca plecatul în lume.