Tamara Constantinescu: Maria, te-ai născut, ai crescut, în apropierea scenei, în "sunetul muzicii", dacă pot să spun așa. Părinții tăi, mama soprană, tatăl bas, și-au dedicat întreaga carieră Teatrului Național de Operă și Operetă "Nae Leonard" din Galați. Cum a fost copilăria ta ținând cont de toate acestea?
Maria Niță: Copilăria mea a însemnat multe vocalize în casă, partituri și studiat. Prima dată am urcat pe scenă când mama încă nu mă născuse, pentru ca mai apoi să devin "îngeraș" în opera Cavalleria Rusticana, la vârsta de trei ani, și unul dintre copiii din scena "Corul sclavilor" din Nabucco. Bineînțeles că fiind tot timpul alături de scenă, aceasta a devenit prima mea dragoste. Jocurile copilăriei de mai târziu, alături de frățiorul meu, Mihuț, erau tot în această ambianță sonoră. Acolo am ascultat pentru prima dată o voce, o vioară, un pian...
T.C.: Așadar, de când erai doar o fetiță ai cochetat cu muzica. În afară de ceea ce ai amintit, ai fost și prima solistă a coralei de copii "Allegria", înființată în anul 2003 chiar de mama ta, la Centrul Cultural "Dunărea de Jos" din Galați. Un grup de copii foarte talentați! Ați primit premii, ați făcut turnee... Ce îți mai amintești din acea perioadă?
M.N.: La trei ani am devenit membră a corului Allegria, iar la vârsta de cinci ani și jumătate, solistă în concertul pe care l-am susținut la Parlamentul European, în sala Yehudi Menuhin. Tot în același an, am concertat și la sediul NATO, din Bruxelles, fiind primul cor de copii invitat la această prestigioasă instituție. Timp de doisprezece ani, am rămas alături de mama mea și am colindat lumea, având cele mai frumoase amintiri. De la drumurile în autocar, unde ne petreceam zeci de ore pline de entuziasm, dormit pe jos pe culoar, petreceri, prietenii strânse, până la cele mai frumoase concerte susținute cu profesionalism. Îmi aduc aminte că ai mei n-aveau grija mea, m-au responsabilizat vrând-nevrând, stăteam în cameră cu ceilalți copii și pentru mine mama era doamna profesoară. N-am primit niciun tratament preferențial, iar asta m-a ajutat enorm. După succesul avut la Parlamentul European și NATO, în 2004, ni s-au deschis porțile spre alte tărâmuri europene: Italia, Franța, Grecia, Austria, Republica Moldova. În anul 2007, la invitația domnului ambasador Sorin Ducaru, mergeam din nou la sediul NATO, din Bruxelles, cu ocazia aderării României la structurile europene.
T.C.: Hai să revenim la copilăria ta în Teatrul muzical. Despre Sunetul Muzicii ce poți spune?
M.N.: Bineînțeles că scena teatrului a fost principalul meu loc de joacă. Îmi amintesc că la o repetiție ne fugăream prin sală și dirijorul a oprit orchestra strigând: "Luați copiii din sală!", iar tata, care era pe scenă, mi-a spus: "Maria, treci la cabină!". La care dirijorul îl întreabă pe tata: "E copilul tău?" "Da." "Atunci poate să se joace...". Am cunoscut de-a lungul timpului pe mulți dintre colegii părinților mei și, încet-încet, am intrat în "lumea artistică" pe care se pare că nu am mai putut să o părăsesc! Aproape natural am intrat la Liceul de Arte "Dimitrie Cuclin"; atunci, nici eu, nici părinții mei nu ne-am gândit că aș putea face altceva. Am făcut opt ani pian cu cei mai buni profesori, obținând premii la concursuri și olimpiade. Am urmat cursuri de dans sportiv, dar și de tenis. A urmat apoi provocarea unui spectacol alături de profesioniști, soliștii de operă, orchestra simfonică, balerinii, și mă refer la celebrul musical Sunetul muzicii. Am interpretat rolul Liesl, fata cea mare a Căpitanului von Trapp. Acesta cred că a fost momentul când mi s-a inoculat iremediabil virusul teatrului. A fost primul meu rol important pe o scenă; l-am jucat până în ultimul an de facultate!
T.C.: Am putea spune că muzica este o parte importantă din existența ta. Dar ai studiat la Liceul de Artă "Dimitrie Cuclin" din Galați, la secția pian până în clasa a 9-a, și totuși ești absolventă a Colegiul Național "Costache Negri". De ce?
M.N.: Nu am avut de ales, părinții mei m-au îndrumat către muzică, iar singura opțiune era Liceul de Arte. Am fost, cu adevărat, pasionată de pian, câștigând premii la olimpiade și concursuri, cum spuneam. Mama îmi povestește că atunci când mă așezam la pian, trăiam fiecare notă, mișcarea mâinilor și a corpului ilustra asta cu lejeritate. Nu-mi plăcea să studiez și, cu toate astea, prindeam totul din mers. Ajungând la vârsta adolescenței, în clasa a 9-a, dorința de a da la teatru devenise pregnantă, doar că ai mei s-au împotrivit. Adolescența este o vârstă dificilă, iar eu, atunci, simțeam că muzica nu mai vrea să facă parte din viața mea, și cum părinții nu erau de acord cu opțiunea mea, am hotărât să schimb liceul. Când am intrat la Pedagogic, la profilul Științe Sociale, mi-am dat seama că luasem cea mai bună decizie. Am întâlnit profesori minunați, colegi cu care am împărtășit momente unice și am avut cea mai frumoasă perioadă a vieții mele. Vreau să o menționez pe diriginta mea, Gina Burghiu, profesoară de geografie, care m-a învățat și lecții importante de viață... De la certuri și neînțelegeri, la o iubire sinceră.
T.C.: În anul 2021, finalizezi cursurile la UNATC, la clasa profesorului George Ivașcu. Care este cel mai important lucru despre teatru, despre scenă, despre profesie în sine, pe care l-ai învățat de la profesorul/profesorii tăi?
M.N.: Până la absolvirea UNATC-ului, au mai fost o serie de încercări, de la medicină, la drept, până la facultatea de Business din Londra. Dar, până la urmă am absolvit UNATC, la domnul profesor George Ivașcu. În primul an l-am avut îndrumător pe Doru Ana, Dumnezeu să-l ierte! Își dorea foarte mult să ne fie alături, doar că din anul doi, am aflat că sănătatea dumnealui nu mai era tocmai bună. Am aflat povești uluitoare, dar și delicioase, de la amândoi. Am învățat că teatrul e o călătorie permanentă, că traseul nostru de acum încolo va fi: cabină-scenă-culise, că spectacolul este un exercițiu de dezvăluire a unei lumi aflate sub semnul existenței tragice. Cel mai important lucru despre teatru și scenă este autenticitatea emoției: capacitatea de a crea o conexiune profundă și sinceră între actori și public. Pe scenă, fiecare replică, gest și emoție prinde viață în timp real, transformând teatrul într-un spațiu unic, unde se oglindesc adevărurile universale ale condiției umane. De asemenea, în anul doi, atunci când am fost luați sub aripa domnului George Ivașcu, ni s-a oferit șansa de a cunoaște secretele și experiențele unor oameni cu o importantă existență pe scena românească. Printre aceștia îi amintesc pe Denis Hanganu, Dan Badea, Mihai Bendeac, foști studenți ai domnului profesor.
T.C.: Ai jucat atât comedie, cât și dramă în facultate, de la Shakespeare la Kirițescu. Care a fost personajul în care te-ai simțit cel mai confortabil, pe care l-ai iubit mai mult? De ce?
M.N.: În pielea Wandei, m-am simțit puternică, dar și vulnerabilă - o combinație fascinantă care mi-a adus bucuria de a explora noi fațete ale feminității și ale artei teatrale. Cu toate astea, Shakespeare a fost dragoste la prima vedere. Nu puteam să cred că încep să iubesc să vorbesc în versuri. Cred că m-am identificat atât de mult cu perioada în care el și-a scris opera, încât efectiv m-am transpus în fiecare vers, înțelegând cu ușurință subtextul. Am început cu Visul unei nopți de vară, unde trebuia să o studiez atât pe Hermia, cât și pe Helena. Acest moment a fost unul provocator pentru mine, pentru că trebuia să schimbăm tehnica de joc de la un personaj la altul. Dacă atunci când o interpretam pe Hermia, caracterul acesteia îmi dădea libertatea să mă manifest fizic, dar necesita și un efort suplimentar față de jocul Helenei; la Helena, abordarea era cu totul diferită din punct de vedere al complexității personajului, ceea ce însemna: profunzime, sensibilitate, vulnerabilitate. De asemenea, caracterul acesteia, care era unul cinstit și plin de demnitate, a fost un avantaj pentru mine, pentru că se apropia de ceea ce mi-am imaginat eu că vreau să fac pe scenă.
T.C.: Dar vreun personaj care a fost mai dificil?
M.N.: O să-l numesc dificil pentru că m-a provocat diferit. Personajul Gertrude, din Hamlet, a fost unul care mi-a îmbogățit tehnica de joc, pentru că aveam de interpretat rolul cu profunzime emoțională. De asemenea, lucrul efectiv la scenă, cu colegii, ne-a făcut să ne cunoaștem mai bine, pentru că implica și multă interacțiune fizică. La Gertrude, munca de creație a fost una în care mi-a fost pusă la încercare empatia, grija, curajul de a spune lucrurile sincer și cinstit, dar cel mai greu a fost faptul că a trebuit să mă identific cu o mamă. Deși în viața reală îmi imaginam această postură, totuși, pe scenă nu era atât de ușor de transpus ceea ce îmi imaginam. Relația dintre cei doi era una foarte intensă, având în vedere desfășurarea acțiunii și situațiile limită la care erau supuși.
T.C.: Ți-ai făcut studiile în București, dar te-ai întors acasă la Galați, după terminarea facultății. Iată, ești actriță a Teatrului Dramatic "Fani Tardini" din Galați. Mirajul capitalei nu te-a cuprins și pe tine, ca pe majoritatea?
M.N.: Din păcate, în anul doi de facultate, în al doilea semestru, pandemia își întindea tentaculele și pe continentul nostru. Când am primit vestea că am fost trimiși acasă o săptămână-două, eram în pauză la facultate și, n-o să mint, ne-am bucurat cu toții că vom avea o mică vacanță. Mica vacanță... s-a transformat în câțiva ani. Din păcate sau din fericire, dorul de casă, de familie, m-au adus încă o dată în Galați. Bucureștiul n-a fost o opțiune; aveam nevoie de un refresh și am ales să dau o șansă locului meu de suflet, de care mă ferisem de fapt, după terminarea liceului.
T.C.: Debutul tău pe scena Dramaticului a fost personajul Veta, din O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale, în regia lui Radu Horghidan. Propriu-zis, este spectacolul de licență al unei generații mai vechi, iar tu ai înlocuit o studentă care a plecat din Galați. Cum ai lucrat cu Radu Horghidan? Cum te simți în personaj?
M.N.: Abia terminasem facultatea și doar îmi închipuiam cum arată, cum se desfășoară niște repetiții autentice la teatru, apoi, gândurile provocate de mintea mea, care-și făcea sute de scenarii despre cum o să mă adaptez printre oamenii cu experiență, dacă sunt darnici, deschiși, dacă sunt primitori sau doar se vor uita ca la o tânără absolventă, care pur și simplu e la început. Mi-a fost teamă să mă împrietenesc, să acumulez lucruri, să "fur" tehnici, să am curaj, într-adevăr, încă nu eram sigură pe mine. Mi s-a propus ulterior să fac parte din proiectul studențesc, din bine cunoscuta piesă O noapte furtunoasă, unde eu trebuia să o interpretez pe Veta. La facultate nu apucasem să trec prin Caragiale, pandemia ne-a pus multe piedici, dar cel mai bun lucru după toată perioada care avea să treacă a fost provocarea de a juca ceva despre care nu aveam habar. Era totul foarte incitant, dar și plăcut. Bineînțeles că știam povestea din spatele replicilor, dar simțeam greutatea lucrului, a tot ce trebuia să explorez în privința rolului. Eram prea fragilă și prea timidă, chiar și pe scenă. A trebuit ca în cele două săptămâni pe care le aveam la dispoziție să învăț textul și să o cunosc pe această femeie, pe Veta. Stând cu ochii închiși, îmi imaginam viața ei, ce a împins-o la păcat. Radu, regizorul spectacolului, îmi propusese acest exercițiu. De la cum se spală dimineața pe față, la cum își piaptănă părul, cum își împăturește hainele, dacă e supărăcioasă sau doar invidioasă. Dacă știe ce-i iubirea? De ce trăiește în minciună? Ce vrea să demonstreze Caragiale? Femeile înșală? Bărbații sunt fideli? Ea oare este fericită? Cum e să trăiești o viață dublă? Ce intenție are ea? Cum o să rămână la final? Cu ea, cea care vrea să fie stabilă, obligată de circumstanțe? Sau Veta, care simte dorința, adorată fiind de iubitul ei, Chiriac? Când am început lucrul la personajul Veta, am pornit de la un simplu fir, o idee vagă, ca un miros, o culoare, o umbră. Era baza muncii mele, a rolului meu. Această idee a început să se contureze când am cunoscut bine textul și a devenit factorul dominant, din care s-au desprins apoi alte idei, alte gânduri despre personaj. Radu m-a provocat continuu, m-a stimulat, mi-a pus întrebări și mi-a creat atmosfera în care am putut să caut, să cercetez.
T.C.: A urmat distribuirea ta, de către regizoarea Leta Popescu, într-un spectacol parte din acel Proiect 9. Teatru românesc contemporan, inițiat de directorul general al Teatrului, Florin Toma și de Radu Horghidan. Aș putea spune că este de fapt primul tău personaj, pe care l-ai creat de la început, pe scena gălățeană. Hai să vorbim despre el...
M.N.: Repetițiile au avut un parcurs frumos, pe care nu-l mai întâlnisem. Am început cu adevărat să ne cunoaștem între noi; cred că e nevoie de o altfel de apropiere, să ai o continuă senzație că partenerii tăi de pe scenă sunt cu tine, orice ar fi. Un exercițiu care m-a ajutat enorm în această călătorie a descoperirii personajului, și cu ajutorul Letei care ne-a ghidat, a fost să ne cunoaștem corpurile reciproc, să știm și să descoperim fiecare semn de pe corp, care cu mult timp în urmă a însemnat o durere. Nu mă gândisem la asta niciodată și nu știam exact cum o să mă ajute, cum să mă raportez la o astfel de situație, cum voi pune asta în scenă. Analizându-i pe fiecare în parte, am aflat multe despre mine. Faptul că am avut încredere în colegi, ca să mă analizeze a fost un pas uriaș. Mă știam timidă, pudică și exercițiul acesta a arătat exact opusul. Leta ne-a impus reguli stricte de la început, care țin de disciplină, și mi-a plăcut asta. Cred că un regizor face tot ce poate pentru a crea un cadru propice stimulării creativității, pentru ca actorii să fie liberi, inovatori, și așa s-a și întâmplat. Într-unul din exercițiile pe care le făceam, tema era să ne "împrietenim" cu podeaua, mi-am adus aminte de primele zile din studenție, unde auzeam continuu despre această relație pe care trebuie să o dezvoltăm, să explorăm cât mai mult. Nu cred că înțelesesem până acum ce înseamnă. Încercam tot felul de poziții, ca să-mi dau seama în care mă simt cel mai safe; o atingeam cu căldură, cu ură, cu entuziasm, cu tristețe, în funcție de trăirile interioare. La început, am simțit o oarecare rigiditate a corpului; nu eram încă relaxată și nu știam dacă înțelesesem exact principiul exercițiului. Adăugând fluiditate mișcărilor pe podea, m-am lăsat dusă de val și am descoperit că podeaua era prietena mea, orice ar fi. Ea e acolo ca să mă susțină. Totodată, am descoperit că prezența mea fizică trebuia să fie non-stop canalizată, concentrată; e greu să lucrezi în timp ce te gândești la altceva. Tot prin disciplină și răbdare se poate "readuce" spiritul actorului la locul unde ar trebui să fie, adică în scenă.
T.C.: Colaborezi în același timp și cu Teatrul pentru copii și tineret "Gulliver", din Galați. Ce personaje interpretezi acolo, ce satisfacții profesionale ai?
M.N.: Mărturisesc că Teatrul pentru copii și tineret "Gulliver" este locul unde îl întâlnesc, îl regăsesc pe copilul din mine. Fără temeri, fără judecată. Este un colectiv în mare parte tânăr, un colectiv de profesioniști adevărați, oameni minunati și uniți, sunt spectacole absolut delicioase, atât pentru cei mici, cât și pentru adolescenți, părinți, bunici. Primul spectacol la care am lucrat a fost musicalul Andrei - în regia lui Ștefan Ruxanda, apoi Păhărelul cu nectar, iar acum lucrăm la spectacolul Bădăranii, în regia lui Cristian Gheorghe. Toate personajele mă ajută în traseul evoluției, a dezvoltării mele actoricești, pentru că stilul de joc pe care îl cere teatrul de păpuși este unul care cere foarte multă compoziție și mecanisme de comunicare cu publicul, mult mai ofertante decât în teatrul clasic.
T.C.: Ai finalizat între timp un Master în Artele spectacolului la Facultatea de Teatru a Universității "Dunărea de Jos" din Galați, iar de curând ai devenit doctorandă a Școlii doctorale a Universității Naționale de Arte "George Enescu", Facultatea de Teatru, din Iași. Când vei termina doctoratul, aș putea spune că vei avea o viziune clară asupra mai multor școli de teatru din țară. Crezi că te-ar putea ajuta cu ceva această cunoaștere amplă?
M.N.: În primul rând, ca să glumesc, nu voiam să mă despart de viața de student, așa că am continuat cu un examen la școala Doctorală de Teatru din Iași, pe care l-am trecut cu bine! În al doilea rând, începe o etapă nouă în viața mea, cea a afirmării profesionale și a confirmării. Am nevoie de cunoștințe ample, de relaționare și de documentare în acest domeniu. Contactele cu personalități ale artei teatrale sunt piloni de rezistență în profesia pe care mi-am ales-o. Desigur, mă interesează și o carieră didactică. Din punctul meu de vedere, întâlnirea cu tinerii este o școală, în primul rând pentru mine, un mod de a descoperi, de a avea experiențe noi. Cred că este rețeta ideală, actor-pedagog. Este ideal să poți preda ceea ce faci, nu ceea ce ai citit în cărți, să te poți implica emoțional atât pe scenă, cât și în clasă. De altfel, simt că aceasta este modalitatea de a rămâne ancorată în prezent. Ca temă, după lungi consultări cu conducătorul meu de doctorat, domnul Prof. univ. dr. Octavian Jighirgiu, am ales-o pe cea mai la îndemână și totodată pe cea mai complicată posibil - "Viața și activitatea artistei Fani Tardini", patroana spirituală a teatrului unde sunt angajată. Motivele sunt simple: despre activitatea acestei personalități a artei dramatice românești nu s-a scris aproape nimic, aici intervine unicitatea lucrării mele, dar și imensa muncă de cercetare pentru a descoperi valențele umane și contribuția actriței Fani Tardini la dezvoltarea teatrului românesc.
T.C.: În afară de Bădăranii lui Goldoni, lucrezi și la altceva, acum? Planuri pentru viitor? Vreun personaj pe care ți-l dorești?
M.N.: Lucrez cu mine, lucrez la ființa mea, în fiecare zi. Planurile încă le proiectez și vreau să cred că totul se va întâmpla la timpul lui, nu îmi impun anumite limite, sper că tot ce va apărea în viața mea mă va ajuta în continuare să visez, să trăiesc, să iubesc, să am împliniri pe scenă. Nu m-am gândit la vreun rol pe care să mi-l doresc neapărat, dar mi-ar plăcea să-l reîntâlnesc pe Shakespeare.