Prin iunie, împreună cu prietena mea și fiica ei, inițiatoare și șef de grup, ne-am aventurat câteva zile prin ținuturi buzoiene. Neîncrezătoare la început (pentru mine Buzău însemna doar stația în care trenul Iași-București și retur oprea mai mult timp), m-am încredințat că nu trebuie neapărat să ajungi în Maldive sau pe Everest ca să-ți îmbogățești muzeul imaginar. E suficient să-ți părăsești localitatea viețuirii și să primești Necunoscutul prietenos. Mai cu seamă dacă ai bafta unui soare îmblânzit, a unui cer văduvit de orice urmă de nor când mașina înghite zeci de kilometri de șosea, ducându-te dintr-o localitate în alta. Primul popas - camparea, într-un mic sat, Cațoca, doar câțiva peste 500 de locuitori, un mini paradis al liniștii asurzitoare, spartă doar de clopotele unei impunătoare biserici, aflată în proxima vecinătate a pensiunii noastre.
A doua zi, ne-am îndreptat spre Buzău pentru a vizita Vila Albatros, administrată, în interbelic, de un unchi al prietenei mele. Aflată pe întinsul domeniu stăpânit de politicianul Alexandru Marghiloman (prim-ministru în dificilul an 1918, având decisiv rol în realizarea Marii Uniri), a devenit acum Centru cultural al orașului. Construită la sfârșit de secol 19 (stil eclectic, arh. Paul Gottereau) ne-a întâmpinat cu un interior auster mai curând, dacă îl comparăm cu cel al vilei de pe domeniul Ciucea, aparținând lui Octavian Goga, dominat, centimetru cu centimetru pătrat, de spiritul artistic al poetului, și el devenit prim-ministru într-o vreme tulbure, bântuită de spaima legionară. Interior auster sau artistic, reprezentând stiluri diferite de cultură, de viață, deși ambii au intrat în politică cu un c.v. impresionant pentru politicienii zilelor noastre, incapabili, prea mulți, să-și clarifice agenda studiilor personale.
Alexandru Marghiloman, fiu de arendaș, a urmat, la București, Facultatea de Drept, absolvind apoi și Înalta Școală de Științe Politice din Paris. Înapoindu-se în țară, a devenit procuror, avocat al statului, deputat și abia pe urmă prim-ministru. Octavian Goga a absolvit Facultatea de Litere și Filozofie din Budapesta, continuându-și studiile la Berlin. Scriitor, membru al Academiei Române, a fost ministru al Cultelor și Artelor, ministru de Interne și prim- ministru înainte de neașteptatul lui sfârșit.
Am amintit detaliile biografice de mai sus, revoltată fiind de haosul politic prezent. El ne zgândără curiozitatea istorică, singura care ne lasă să ne închipuim în ce fel de țară am fi trăit dacă... sau dacă...
Întorcându-mă la Vila Albatros, în stânga ei se ridică fostele grajduri, clădire atent îngrijită, mărturisind dragostea lui Marghiloman pentru cai. De altfel și numele vilei repetă pe cel al iubitului cal arab al stăpânului întinsului domeniu, pe care se înalță și un parc impunător. Organizat ca o grădină publică, dotat cu lac, peste mijlocul căruia se arcuiește un pod în aleasă feronerie, cu statui, cu alei pietruite, îl străbatem ascultând amintirea petrecerilor de poveste, cu lampioane aprinse în copaci, cu îmbelșugate cine, cu rîsetele invitaților răsunând până dincolo de zidul înalt, bând la mijloc de noapte îndrăgita cafea Marghiloman, rețetă proprie politicianului, constând din amestec de cafea și coniac.
Mergem mai departe, așezând normalitatea timpului trecut în siguranța neuitării. Adăugându-i un alt loc de vizitat, anume Parcul Crâng.
În a doua jumătate a secolului nouăsprezece, fiecare oraș european avea o grădină, un parc public, așa că buzoienii și-au împrejmuit cu un gard în elegantă feronerie o fâșie din foștii codrii ai Vlăsiei, i-au ridicat, la intrare două impunătoare coloane terminate în capiteluri compozite, în stânga au construit o bisericuță și au denumit locul Parcul Crâng. Alene pășind pe larga alee principală am ajuns și la Obelisc, ridicat întru glorioasă pomenire a eroilor patriei. Câțiva pași încă și dăm de un restaurant, clădire în stilul caselor țărănești ale locului, datând și ea de la sfârșitul secolului nouăsprezece. După ce ne-am ospătat, ne-am plimbat prin parcul aproape pustiu, întrebându-ne de ce întârzie caleașca trasă de caii excelenței Marghiloman. I-am așteptat pe-o bancă, imaginația zburdând încă vreo jumătate de oră în urmărirea trăsurilor din care frumoasele locului primeau reverențiosul salut al cavalerilor invitați la five o'clock cu șarmante zâmbete. Reintrând, cu părere de rău, în timpul nostru, am pornit mai departe.
Ne-am oprit în satul Colți, la Muzeul Chihlimbarului, localitatea bucurându-se de bogate și variate zăcăminte. Google ne-a șoptit că e vorba aici de cel mai valoros chihlimbar de pe Pământ, impunându-se specialiștilor atât prin varietatea cromatică de excepție (166 de culori), cât și prin vechime (circa 40-60 de milioane ani). Am admirat cel mai mare bulgăre de chihlimbar cântărind aproape două kilograme, într-un cald amestec de roșu și brun. Documente referitoare la istoria străveche a localității, unelte de extragere și prelucrare, bijuterii și alte obiecte adăugate vorbesc despre spiritul întreprinzător al localnicilor.
Purtând încă sub pleoape fermecatele pietre prinse-n vitrine, ne-am îndreptat spre Cașoca noastră pe o șosea luminată de un blând asfințit, pe sub copaci ale căror coroane se desenau pe cerul limpede. Respiram într-un tărâm fericit, stăpânit de uluitoarea frumusețe a eternului dans al culorilor Universului, prin care ne perindăm clipa viețuirii conștiente. Conștientă de darul primit de la Dumnezeu, O clipă de viață pe planeta Pământ, rotindu-se miliarde de ani în galaxia Calea Lactee.
În următoarea zi, destinația cea mai importantă: Vulcanii Noroioși. Deși, în afara celor de la Pâclele Mari, pe Pământ se mai află câteva sute asemenea, un strop de emoție tot ne accelera pulsul. Ne-au întâmpinat selenar, lăsându-ne să-i parcurgem panta albicioasă în căutarea ochiurilor în care apa amestecată cu gazele naturale din adâncuri clipocește cenușiu. Deși în preajmă urcă panta și alți turiști, deși sub ochi solul de culoarea varului stins se întinde până în vârful apropiat (ușor poți intra în vreo bulboană clocotindă), deși căldura razelor atacă relativul confort dat de pălărie, singurătatea Micului prinț sub pulberea astrală mă cuprinde încet-încet, singurătatea calmă a gândurilor lăsate în deplina libertate a Întunericului universal luminat doar de stele.
Când le întâlnim, victorie!, le imortalizăm în muzeul telefonului propriu. În pustietatea albă de sub cerul de vară, mi-am amintit de Armstrong săltând pe Lună, de curajoșii planetei noastre descoperind, cucerind, uneori și stăpânind, noi tărâmuri de nepătruns. Tresar când aud: " Nu e voie!", interdicție țipată unui puști care se pregătea să-și înmoaie vârful adidasului într-un rotund fierbând la foc mic luciul gri. Mă uit abia atunci în jur: părinți și mulți copii, tineri, mai rar bunici ca noi. Schimbăm impresii, sfaturi, socializăm în clubul Vulcanii Noroioși ad hoc constituit. Soarele începe să ardă, așa că ne grăbim spre locuri mai prietenoase.
Le-am găsit în răcoarea copacilor sub care ni s-a arătat Tabăra de sculptură de la Măgura, cel mai mare ansamblu de sculpturi expuse în aer liber, pe o suprafață de douăzeci și unu de hectare, proprietate a vechii mânăstiri Ciolanu. Datând din anul 1970, când Buzăul și-a sărbătorit șaisprezece secole de atestare documentară, cuprinde lucrări realizate, vară după vară, timp de șaisprezece ani, de absolvenți ai liceelor de artă sau ai Academiei de Arhitectură din București. Trec prin iarba tremurătoare de la o sculptură la alta, mă opresc la "Gânditorul" lui Cristian Breazu, apoi la "Icar" (Liana Acsinte), la un "Semn", lucrare de tinerețe a lui Napoleon Tiron, mă bucur să admir și o "Himeră" semnată de ieșeanul maestru Dan Covătaru, sau "Tata și fiul" (George Apostu), la multe altele, impresionată de fireasca simbioză dintre răceala pietrei și căldura lemnului sculpturilor răsărind din viul verde al primitoarei săli de expoziție deschisă la margine de drum cu intrare gratuită pentru cei care își îmbogățesc zilele cu Frumosul Artei., unindu-i cu restul lumii prin el, așa cum spunea Goethe. nu pot afirma că mi-au plăcut toate lucrările, însă am apreciat în mod deosebit dorința tinerilor creatori din acei ani de a întoarce spatele realismului socialist exprimându-și ideile în liniile artei moderne, de loc străine de spiritul lui Brâncuși sau Henri Moore. Începuturi îndrăznețe, menite să ne reîntoarcă spre adevărul etern al Artei: înnobilarea trăirilor sufletului omenesc.
A doua zi, grăbite să nu pierdem vreun punct din programul stabilit, pornim spre cascada Cașoca, aflată în apropiere de Barajul Siriu. Parcăm, coborâm câteva trepte de piatră, când, în fața noastră, se deschide "încăperea" cascadei: înainte, două șuvoaie de apă albăstrit curgând, în stânga, un intrând în stânca muntelui, excelent ascunziș pentru haiducii începutului de secol nouăsprezece. Nu avem cum să ne închipuim scenete cu duduci sau durdulii boieri jefuiți de podoabe și blănuri pentru că, în dreapta, câțiva copii își dispută locurile în jurul unei mese de lemn, atenți să nu cadă prin zidul ridicat de pădurea deasă, întunecoasă. Glasurile copiilor, cântecul pianissimo al celor două șuvoaie în cădere, pereții tocmiți de Natură din apă, piatră și copaci, ineditul ansamblu, ne-ar fi domolit hărnicia turistică, invitându-ne să căutăm și noi o buturugă de popas, dacă nu ar fi năvălit peste noi puhoi de curioși. Recomand locul visătorilor cu ochii deschiși. Dacă mai visează cineva în România urbanilor stresați specia pierind cu desăvârșire între timp.
Mai departe, spre Rezervația Valea Zimbrilor. După o anevoioasă / disputată parcare în aglomerație de week-end, ne îndreptăm spre imensul țarc (fiind vorba aici de zece hectare) în care în bună pace viețuiesc cerbi, căprioare, mufloni, reni și cei douăzeci și ceva de zimbri autohtoni, înscriși în carta europenismului nostru din moment ce li s-au adăugat două exemplare din Austria, cinci din Elveția, două din Franța. În liniște picoteau tolăniți sub soare, câțiva degustau prospețimea ierbii, un muflon dădea târcoale hambarului cu mâncare, în timp ce un puiandru de zimbru de vreo câteva sute de kilograme se îmbăia în groapa cu nisip. În dreapta gardului de sârmă, la intrare chiar, un pui de ren ne-a demonstrat că nu-i pasă de curioasele noastre priviri. Zâmbim, copiii și animalele nu se ascund, își trăiesc firesc nevoile. Încercăm să înconjurăm rezervația, dar, obosite, renunțăm. Descoperim o bancă și privim.
Circul și grădinile Zoo m-au întristat întotdeauna. Recunosc, folositor e ca oamenii, copiii în special, să cunoască viețuitoarele Pământului direct, în văzul și auzul propriu. Pe de altă parte însă, lipsa libertății, condamnarea la un spațiu închis, limitat, într-o totală absență a intimității, induce, sunt din ce în ce mai convinsă, o accentuată stare de neliniște profund întristată. Atât lor, cât și privitorilor.
Gândesc, simt astfel, dar surâsul mulțumit nu are voie să-mi părăsească fața. Surâs care în luminos zâmbet se preschimbă când ne hotărâm să mergem mai departe, Ajungem la Vama Buzăului, la poalele Ciucașului, parcăm și ne îndreptăm, pe drum pietruit spre o altă cascadă. Parcăm din nou, pășim rar, respirăm yoghin, în opt timpi, verdele din jur să ne oxigeneze pentru tot restul anului. Ne oprim des, când pe un trunchi doborât de furtună, când pe-o piatră mai răsărită. Prin ghidul turistic am citit că liniștea pădurii, străbătută doar de ciripit voios de păsărele, ca și clipocitul susurat al apelor curgând îți dau o stare de binefăcător și rar Bine. Regret, dar pe noi ne-a ocolit Binele promis. Pe marginea râului format din apele cascadei Urlătoarea spre care ne îndreptam, se înșirau petrecăreți veniți cu familia să încingă grătarul în mijloc de îngăduitoare Natură. Așa că micii sfârâiau, berea curgea, mingile zburau dintr-un picior într-un cap, manelele zgâriau auzul neputincios..
În sfârșit ne aflăm în fața cascadei Urlătoarea. Neasemuită cu vreo alta, se întinde larg pe orizontală, despletindu-și apele, izvorâte direct din munte, pe-un pietriș roșiatic a cărui pantă înclinată permite turiștilor să-și plimbe încălțările prin jocul cristalin al liniștitelor șuvoaie, într-o lejeră plimbare chiar până în vârful muntelui. Ceea ce îmi pare o impietate. De gustibus...
Părăsim prea animatul loc, întorcându-ne în Cașoca noastră, sat recomandat insistent tuturor celor care vor cu adevărat să scape un timp de familiarul stres urban. Aici am auzit liniștea, cum v-am spus, asurzitoare, dragul dangăt de clopot, am respirat aerul înmiresmat de florile muntelui înălțat în fereastră, am gonit, în preajma somnului, sâcâitoarele probleme urgent de rezolvat. Le-am volatilizat.
Însă Timpul atotstăpânitor ne obligă să părăsim raiul abia descoperit, trebuie să plecăm acasă în dimineața zilei următoare. Nu înainte de a da o raită prin Buzăul copilăriei prietenei mele. Găsim casa căutată, războiul a ocolit-o, însă degradarea vârstei nu. Și amintirile curg. Plăcute, cum altfel Înlocuim tușa întunecată cu una rozalie, le fardăm pozitiv, nelăsându-le să ne părăsească. Din nefericire, nu sunt la fel de puternice ca cele ale Urâtului sau ale Răului care se încăpățânează să rămână, să ne învenineze existența,
Anul electoral 2024 va fi, cu siguranță, o astfel de amintire. În el am descoperit intoleranța agresivă, cea care desparte oamenii, care seamănă neînțelegere, învrăjbire, ură. Nu scriu o noutate aici, se știe că guvernanții noștri, cantonând în grupa mică nu au reușit, după treizeci și cinci de ani, să promoveze cel puțin în clasa zero a Politicii, cheltuind haotic miliarde împrumutate. Pentru bunăstarea poporului e scuza lor. Dar tot poporul va trebui să le plătească, nu? Și atunci, nemulțumit, debusolat total, poporul ăsta se agață de orice promisiune care-i asigură schimbarea cu orice preț. Și mă refer aici la cazul Călin Georgescu. fantoșa ivită din Neantul Gândirii care mi-a prilejuit descoperirea Intoleranței agresive. Teoretic, îi știam datele, dar în toamna alegerilor prezidențiale am întâlnit-o personal. În discuțiile cu doi taximetriști. mai curând monologuri, ascultate cu uimire crescândă și replică lăcătuită de teama de a nu fi dată jos în mijlocul drumului.
În primul caz, am deranjat un șofer adâncit în lectura unei mărunte cărțulii, religioase cred, având în vedere valențele vocabularului folosit în discursul propriu cu care ne-a onorat drumul parcurs. Bănuiesc că l-am "deranjat", întrucât a început, abrupt și absolut neașteptat, să tune și să fulgere împotriva femeii vremii noastre. Care trebuie să stea acasă, "smerită și cu ochii plecați", să-și educe copiii, "să nu iasă din hotărârea bărbatului", pentru că "unde se bat două păreri, căsnicia scârțâie. De așa o nevastă nimeni nu are nevoie!" De ce fură meseriile bărbaților? Ce caută la catedră? Dar în sala de operație? În taximetrie? Dar în politică cu mintea aia dată de Dumnezeu? Și, în general, în orice altă meserie? Să se întoarcă la sfânta cratiță familială, unde și biserica i-a stabilit locul. "Supusă și cu ochii plecați", repet ca și oratorul nostru, femeia trebuie să execute ordinele stăpânului bărbat, singurul care hotărăște ce e bine și ce e rău. Altcumva de stau lucrurile se produce anarhie. "Că așa a lăsat Dumnezeu: bărbatul să hotărască pentru amândoi, numai dreapta lui judecată putând salva arca familiei".
Cu greu am scăpat în acea zi, de vorbele furiosului taximetrist. I-am compătimit soția, copiii, întrebându-mă câte asemenea specimene trăiesc sub înaltul acoperiș al Europei anului 2024. M-am întrebat și dacă nu cumva, aflându-ne în plină campanie electorală, doamna Lasconi stârnise taifunul protestului antifeminist.
În cel de al doilea caz, petrecut în urma alegerilor anulate, mărturisesc că un pui de spaimă mi-a încolțit în suflet. Am străbătut câțiva kilometri (mai precis, Centru - margine de oraș) în mașina unui taximetrist nici tânăr, nici bătrân, fan necondiționat Georgescu. Logoreic nestăpânit, susținea fanatic, cu înverșunată vehemență că toate dovezile aduse împotriva șarlatanului ivit din irealitatea virtuală sau din trocul ascunselor, necinstitelor jocuri ale partidelor, sunt "făcătură, minciuni sfruntate menite uciderii viitorului unui Om apărut tocmai pentru a ne salva, pe noi, poporul, dar și țara făcută praf și pulbere. Nu uitați: El e salvatorul României". Puiul de teamă a crescut ca în poveste în timpul drumului așa că am fost bucuroasă când am închis portiera și nu i-am mai auzit sacadata, continua răpăială a glasului.
Ca și voi, m-am întrebat dacă, în cele câteva luni care ne despart de reluarea alegerilor prezidențiale, categoria socială (majoritară numeric) din care fac parte cei doi va putea înțelege, va putea fi convinsă de primejdia adusă țării, nouă de sinistrul personaj, marionetă răsucită, învârtită în trei idei și tot atâtea cuvinte.
Pe de altă parte, ce pretenții poți avea de la un electorat mințit, înșelat cu nerușinare neocomunistă vreme de treizeci și cinci de ani? Am călcat de la început cu stângul votându-l pe Iliescu în '90, foarte adevărat. Dar, pentru Dumnezeu, s-a scurs jumătate din viața unui om și tot bâlbâiți am rămas?
Neputincioși în fața găunoaselor promisiuni electorale, a deciziilor puerile, a izbândelor pitice sau a faptelor penale, ne clamăm disperarea. Libertatea aceasta o avem încă. Și nu trăim ca în Vestul visat, invidiat, dorit, dar nu ne mai este, multora dintre noi, foame sau frig, întunericul dispare sub lumina becurilor aprinse în noapte, dar cum poate fi înlăturat întunericul din capul cetățeanului votant? Dar dintr-al politicianului dispus doar să-și chivernisească conturile, să-și petreacă plăcerile personale, în loc să slujească, în adevărul și urgența faptei, interesele unui popor năpăstuit sub vremi și geografie.
Sunt convinsă că cititorii LiterNet-ului gândesc la fel ca mine, deși, absurd lucru, printre cunoștințe, rude, prieteni chiar, cu studii academice la zi, am întâlnit nu numai nehotărâți, dar chiar și fani ai din Neant Apărutului. Toți dorim o Schimbare. Promisă în discursul penibil, vecin cu zicerea unui guru vreunei secte, ținut de acest primejdios personaj. Care, învrăjbindu-ne, ca în pomeniții ani '90 ai secolului trecut, ne desparte în pro și contra. Nu merită o secundă din gândul și simțirea noastră și totuși îl pomenim. Gata! Când în toată lumea neastâmpărul schimbărilor atinge nebănuite cote, să ne pregătim să le gestionăm pe ale noastre cu dreaptă judecată.
Ce-aș mai putea spune? Dincolo de lecturi, de audiții muzicale notabile, de câteva spectacole urmărite în prea frumosul nostru teatru național "Vasile Alecsandri", sărbători toate ale zilelor, vreau să amintesc un eveniment important pentru mine: oarecum, m-am familiarizat cu spaima de moarte. Fără să-i permit o fărâmă de gând, e prezentă noapte de noapte, zi după zi, în coșmarul indus de așa-zise Închipuiri. Care, de fapt, există în carne și oase, amenințându-mă permanent. Dar prietenul James Webb, telescopul interspațial, mă calmează, aducându-mi vești din necuprinsul Universului nostru. Și realizez atunci, îndreptându-mi mândră coloana în scaun, ce șansă mi-a dat Dumnezeu să-i vizitez "lucrarea" și cât de infimă, norocoasă totodată, mi-e viețuirea pe Pământ.
P.S.: Nu înțeleg sensul unei știri a anului trecut. Urmăriți-mă vă rog: Printre evenimentele petrecute în lumea Artei anul trecut, se află și instalația Comedian a italianului Maurizio Cattelan, vândută la Sotheby's, New York, cu 6,2 milioane de dolari. Controversata lucrare, o banană lipită cu bandă adezivă pe perete, a fost mai întâi achiziționată de o galerie din Miami. Scoasă de aceasta la licitație, a fost adjudecată de un miliardar chinez (Justin Seni, fondatorul platformei de criptomonede TRON) contra sumei amintită mai sus. Noul proprietar și-a mâncat lacom opera de artă abia cumpărată. În care artistul italian a investit 35 de cenți!
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)