2024 mi se pare unul dintre anii cei mai plini din viața mea. Un an intens, complex, surprinzător în sensul bun, de cele mai multe ori, cumplit, pe alocuri, cu experiențe care m-au obligat să mă uit mai atentă la mine și în jurul meu, un an care mi-a predat de nenumărate ori (căci sunt un elev care nu învață din prima) lecții despre răbdare, modestie, echilibru și curaj.
E anul care m-a făcut să reflectez mult pe tema relației dintre viață și scris. L-am început lucrând la ultima și cea mai grea parte a lucrării mele de doctorat. Scriam despre natură și literatură, despre păduri de mesteceni, nomazi, șamani și haite de lupi, despre oameni care simt că nu pot trăi dacă nu zăresc, înainte să se culce, stelele sclipind deasupra lor, despre o lume care îi dădea voie clipei să existe și să se umple de sens, în timp ce eu nu ieșeam din casă, mă ridicam din fața calculatorului doar de câteva ori pe zi, scriam noaptea, dormeam puțin, vedeam lumea de afară prin aceeași fereastră și mi se părea că zilele sunt cai sălbatici care aleargă pe lângă mine, iar eu n-am să-i pot prinde niciodată. Niciodată mai mult ca la începutul lui 2024 nu am simțit că, uneori, există o fractură enormă între a trăi și a scrie. Că nu poți să le faci pe amândouă și să te simți mulțumit în ambele planuri în același timp. Orice minut departe de scris mi se părea pierdut, orice minut în fața laptopului aveam senzația că îmi fură viața, viața simplă, făcută din zile obișnuite, discrete, în care nu se întâmplă nimic ieșit din comun. Mi-era dor de duminici peste care să se aștearnă doar liniștea de a fi lângă ai mei fără ca mintea să-mi fugă la ce încă nu am terminat de făcut. Începusem chiar să tânjesc după plimbări lungi prin zăpadă, după ger care să-mi înroșească obrajii, aș fi urcat pe toți munții din lume și nu-mi venea nici mie să cred că unui om ca mine, căruia până atunci iarna îi displăcea profund și care simțea că poate respira cu adevărat numai vara, la mare (mai exact ÎN mare), îi poate trece prin minte așa ceva.
Într-o dimineață de februarie, am terminat de scris. Când am ridicat ochii din ecranul computerului, am văzut că afară începuse să ningă și ningea atât de liniștit, încât mi s-a părut că aud fiecare fulg căzând pe pământ. În cea mai frumoasă coincidență cu putință, viața și scrisul s-au reîntâlnit, pentru că exact despre o ninsoare calmă era vorba în fragmentul final din romanul pe care tocmai îl terminasem de comentat, la capătul unei nopți lungi, lungi de tot. Cred că a fost prima dată din viața mea când m-am uitat la zăpadă cu recunoștință. Îi mulțumeam că se așeza cuminte, așa cum o făcuseră, în sfârșit, și cuvintele mele, și că nu-mi cerea nimic decât să o privesc. Poate din pricină că nu m-am mai războit cu iarna, poate pentru că m-am oprit din a cere să fie doar cald pe lume, vara mi-a fost pur și simplu dăruită, astfel că în 2024 am trăit cea mai lungă vară din viața mea. Din mai, până la mijlocul lui noiembrie număr pe degete zilele în care am simțit câteva momente în care parcă mi-ar fi fost un pic frig. În rest, am trecut de la arșița care simțeam că îmi topește oasele, la o Mediterană mai mătăsoasă și mai caldă ca oricând.
2024 este și anul care mi-a adus călătorii multe și lungi, pe parcursul cărora mi-am îmblânzit frica de zbor. Așa am reușit, de exemplu, să mă bucur că mă aflam cu vreo 10 kilometri mai aproape de luna enormă și strălucitoare, în lumina căreia mi s-a părut că văd aripa avionului sclipind. Am mers mult și cu mașina, pe coastele Peloponezului, pe drumuri înguste, printre măslini, chiparoși, portocali ce cresc pe stânci în vârful cărora sunt case-turnuri emblematice pentru Peninsula Mani. Pe drum eram când, într-o după-masă, în cerul plin de nori, am văzut deschizându-se o poartă prin care s-a strecurat soarele, ca să poată dansa deasupra mării. Când ne-am întors la hotel, recepționerul, domnul Christos, cu privirea de culoarea mării lângă care trăiește, ne-a spus că am văzut "ochiul lui Dumnezeu".
În cea mai lungă vacanță în Grecia, m-am îndrăgostit de Mani, de peisajele sale austere, de golfurile mici, căptușite cu pietre alb-aurii ce-i dau mării mii de nuanțe de albastru pentru care încă nu s-au inventat cuvinte, de mâncarea maniotă, în care până și cârnații au gust de portocale, de oamenii săi reținuți, dar nu mai puțin primitori ca în restul țării și, mai ales, de o casă mică, albă, cu ferestre albastre (cum altfel?), pe care doar câteva trepte o despart de mare, o casă de pescari unde mă văd locuind până la adânci bătrâneți.
La un alt capăt de lume, într-un loc despre care chinezii spun că e Paradisul pământesc, la Suzhou, am locuit de-adevăratelea trei săptămâni în 2024. M-am plimbat aproape zilnic prin faimoasele grădini clasice ale orașului cunoscut și sub numele de Veneția Orientului. Poteci șerpuind printre pavilioane cu ferestre albastre, ziduri ce se deschid cu porți în forma lunii pline, pietre sculptate de ploaie și vânt, iazuri ce întruchipează lacuri și mări fără capăt, toate acestea mi-au fost, o vreme, acasă, un acasă deopotrivă necunoscut și familiar, labirintic, vrăjit. Unul din momentele pe care le-am trăit intens la Suzhou a fost acela în care o grădină a devenit scena pe care am văzut fragmente din opere chinezești tradiționale. Apa, micile stânci, coridoarele, pavilioanele, toate erau locuri din care te surprindea cineva cântând, recitând, dansând, în costume de acum peste o mie de ani. La început de noiembrie, într-o seară caldă - de toamnă, spuneau chinezii, de vară, simțeam eu, după căldura din aer și limpezimea cerului nopții - , am avut senzația că descopăr un pasaj secret spre o lume despre care citisem mult, pe care mi-o închipuisem în mii de feluri, dar care nici nu îndrăzneam să visez există. Mi se va spune că nu e niciun secret la mijloc și că pasajul se poate numi butaforie, marketing turistic și cultural, soft power chinezesc, spectacol sau oricum altcumva; ce nu se schimbă însă, oricum i-am spune, este emoția pe care o simți când, într-o noapte senină, vezi o barcă mică plutind încet spre malul unui iaz și înțelegi că în ea poți fi chiar tu, cu toate speranțele și temerile tale, transformate în sunete de flaut pe care ți le ascultă și omul de lângă tine, și stelele, și luna.
S-a îmbogățit lumea mea în 2024, nu numai cu locuri, ci, mai ales, cu oameni. Pe unii n-am să-i cunosc niciodată, căci m-am mulțumit să-i admir de la distanță. Cât am stat la Xi'an, i-am văzut în fiecare dimineață, în parcul din campusul universității, dansând sau făcând Taiji. Le văd și acum, când scriu, mișcările elegante și, mai ales, bucuria de a fi împreună. M-am întrebat, de câte ori i-am văzut, unde își are izvorul seninătatea de pe chipurile lor. Mi-ar fi plăcut să o fi descoperit și eu. Pe alții, cum sunt studenții mei de la Xi'an, i-am privit cu mărturisită admirație pentru felul în care înțeleg să parcurgă drumul lung și greu al învățării limbii române ca limbă străină. Muncesc enorm, sunt modești, perseverenți, generoși, creativi. Aș vrea să le pot semăna mai mult. Ce bine că o să ne întâlnim și în 2025, deci o să mai fie ocazii să învățăm unii de la alții.
Mi-am făcut prieteni noi în 2024, oameni pe care am avut impresia că îi cunosc de o viață, atât de bine ne-am simțit împreună, din prima clipă. De la fiecare am învățat câte ceva. Unora le admir felul de a scrie, alții sunt abili negociatori, unii traduc romane pe care eu nu am apucat încă să le citesc, alții m-au impresionat prin curiozitate, simț al umorului sau pur și simplu prin lumina de pe chip atunci când i-am surprins vorbind la telefon cu copiii lor. Pe unii știu precis că îi pot revedea oricând, pe alții mă întreb când și unde îi mai pot întâlni, dar suntem norocoși cu toții să ne aflăm doar la un telefon sau un email distanță.
Despre ce mi-a luat 2024 nu vreau să scriu. De fapt, nu pot să scriu decât atât - din primăvară, cea mai senină parte a inimii mele, în care locuia cea mai deșteaptă, mai blândă și mai frumoasă cățelușă din lume, a fost smulsă de la locul ei. Încă doare absența ei și nu am cuvinte care să o descrie. Suferințele abisale, exact ca bucuriile cele mai intense, doar se trăiesc.
Nu-i cer nimic lui 2025. Sunt sigură că-mi va aduce experiențele de care am nevoie. Și deja mi-a adus împlinirea unui vis pe care îl am de 30 de ani. O să scriu la anul (și) despre el.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)