Anul care mi-a oferit ocazia de a revedea ceea ce, deja, îndrăgesc, în Europa sau în America Centrală sau în Asia de Sud-Est. Anul în care, însă, m-am plimbat și prin lumi în care îmi doream, de mult, să ajung. Lumi ale unor culturi recente, moderne, firești (EAU) sau ale unor culturi vechi, chiar foarte vechi și foarte tradiționale, în care firele istoriei, țesute din același caier, evident, la un moment dat, s-au împletit (Uzbekistan). Anul care m-a ajutat să înțeleg definitiv că ceea ce fac este bine și să decid - nu că aș fi avut prea multe îndoieli ori rezerve ori temeri, ori variante că ar fi stupid să renunț și, eventual, să încerc marea cu degetul acolo unde nu mă pricep. Mai ales că, de ceva vreme, tot citesc scrierile implacabile ale domnului prieten GB și îmi dau seama că n-am ce să caut - nici la pas, nici moderat și nici în fugă, de exemplu, prin biznis.
Copán (ruinele maya excepționale din Honduras) - acolo mi-am început anul 2024, la ora locală 08:00, fiind primul vizitator din ziua de 1 ianuarie al sitului. Nu-i vorbă, ajungeam, deja, pentru a doua oară acolo, ca în toate locurile de pe traseul Americii (mele) Centrale, între Ciudad de Panamá și Flores (sau, dacă vreți, Santa Ana, Guatemala).
A urmat El Salvador (și au urmat alte ruine maya - de fapt, și imposibila capitală a acestei țări, unde, ce să vezi?, în vreme ce președintele Nayib Bukele stârpește corupția uriașă, elimină cartelurile, reduce la niveluri nesemnificative cazurile de răpire, sechestrare sau omor, umple literalmente închisorile - unele construite fix pentru asta, investițiile majore sunt făcute de China, mereu în căutarea unor faliți ușor de păcălit. Biblioteca Nacional de El Salvador, implantată în chiar centrul capitalei, abia inaugurată și deschisă 24/7. Urmează un stadion, la fel de național, la fel de scump, la fel de problematic la vremea decontului - dar, fără îndoială, China știe bine ce face și știe la fel de bine ce va cere în schimb.
Am trecut, apoi, în Guatemala, fie și numai pentru a revedea La Antigua - oraș în care, dacă ar fi mai simplu decât este acum, cred că mi-ar plăcea să ajung, în fiecare an, măcar pentru două săptămâni, fix la vremea iernii strămoșești de acasă. Dar, evident, a fost mult mai mult decât La Antigua (Xela, Lago Atitlán, Coban, Flores). Not bonafide tourism - așa scrie pe ștampila din pașaport prin care nu mi s-a permis intrarea în Belize - deși îmi propusesem să văd (aici chiar n-am mai fost!) alte câteva minunate situri maya. Ca atare, dacă tot era nevoie să ajung (exact așa mi-au spus, în engleză, grănicerii corecți, destoinici și intransigenți belizeni!) - pentru cursa spre casă, la Cancún, am revenit la amicul Agustin din Flores, am intrat în Mexic prin altă frontieră, am vizitat, încă o dată, Palenque și gata, am ajuns acasă, ca de obicei, pe la jumătatea lunii februarie.
Cred că pe la sfârșitul lunii martie, am plecat, din nou, spre Cipru, pentru a descoperi mai profund, nu atât RTCN (deși, fix asta am făcut, după ce m-am cazat la Salih, în partea Semilunii cipriote a capitalei), cât, mai ales, motivele pentru care țara asta rămâne sfâșiată - așa cum sunt acestea, logice sau nu, religioase ori ba, ideologice sau sociale, culturale în nici un caz - că doar, așa cum au trăit împreună sute de ani, din anul 1571 până în 1974, tot așa, dacă doreau, sau dacă nu li se spunea, de către marile puteri, că nu este bine, că nu mai este bine, de fapt, grecii ciprioți și turcii ciprioți, ar fi reușit să conviețuiască foarte bine alte sute de ani. Sincopa asta stupidă, înghețată în timp și, aparent, nerezolvabilă, m-a necăjit și m-a pus pe gânduri.
Și în Malta ajungeam, tot prin aprilie, pentru a doua oară, dar țara aia de mărimea capitalei noastre, însă numai cu un sfert din populație, continuă să mă fascineze și să mă oblige să mai caut povești despre originea megaliților de la Ġgantija, de exemplu. Sau despre Caravaggio. Sau despre Malta Biennale, a cărei inaugurare am trăit-o acolo.
Ideea de a-l vizita, în Belgia, în noua lui casă din Duffel, pe Lieven (rămas acum fără Ida, buna lui soție, care a decis să se retragă prin eutanasie, anul trecut, din boală, din familie și din viață), primul meu prieten occidental (vara anului 1990, Tabor) la vremea sărbătorilor de primăvară de acasă, m-a ajutat să îmi fac și un mic bilanț - nu al călătoriilor, nu al țărilor descoperite și de mine, nici măcar al oamenilor întâlniți, ci unul extrem de personal, de necesar și chiar obligatoriu - al rostului, al menirii, al drumului, al destinului, din care speram să ies basma curată, pentru a-mi continua călătoriile și viața. Și am ieșit bine, curat și împăcat, pregătit să merg, mereu, mai departe.
În plină vară, după FITS și după Gala absolvenților UNATC, am plecat (pentru a doua oară!) prin Balcanii de Vest. În Albania, m-am oprit tot la Berat și Gjirokaster, pentru minunatele mele casele otomane. În Macedonia de Nord (așa cum gustasem, în urmă cu opt ani, pentru câteva seri, din bunătățile Festivalului de Vară de la Ohrid), m-am oprit pentru trei săptămâni, din care am dedicat orașului Ohrid și festivalului 15 zile de plimbare, plajă, odihnă și povești cu biserici și mânăstiri ortodoxe, respectiv tot atâtea nopți de recitaluri sau de concerte de cameră sau simfonice ori nopți de teatru.
Rămâne, totuși - iar asta este important când călătorești și rămâi, cu un bun motiv, mai mult, într-un loc, sau când cauți, just in case, un spațiu în care să nu fii nevoit, pensionar fiind, să îți socotești ultimii firfirei, cea mai ieftină țară europeană. Am scris despre Pescărușul - Teatrul Național din Bitola, regia Bagryana Popov și despre Regele Lear - Moon Theatre Company, regia John Blondell, spectacole pe care le-am văzut, acolo. Iar pentru anul 2025 mi-am propus nu doar să ajung din nou în Ohrid, dar să și rămân întreaga perioadă a festivalului, între 12 iulie și 20 august (invariabilă, aceeași, în fiecare an!).
În Kosovo, am continuat să caut bisericile și mânăstirile sârbe ortodoxe (ocrotite de UNESCO și de KFOR), de care nu le pasă nici cât negru sub unghie musulmanilor - majoritari azi, și care n-ar supraviețui fără sprijinul constant primit de la Belgrad. În Muntenegru, unde satele îmbătrânesc, se sting și dispar, unde tot ce contează, se pare, este doar turismul, unde China investește în ce vrea - de exemplu, o autostradă de circa o sută de kilometri, de la Marea Adriatică și până la granița cu Serbia, iar apoi, ca Shylock, cere, la schimb, o parte din teritoriu - eventual un port (după exemplul portului Atenei, Pireu), unde vapoare cât muntele de mari distrug ceea ce UNESCO protejează, la Kotor sau în Budva, m-am întristat.
Și am plecat spre Bosnia-Herțegovina, pentru a ajunge tot în Mostar și în Sarajevo, pentru istorii despre credințe, despre religii, despre ideologii și despre războaie. Am recitit atent pagina aceasta rușinoasă a cărții de istorie a Europei sfârșitului de secol 20, nu de teamă că aș putea greși eu în interpretări, ci pentru a reuși - deși nu-s deloc și nicăieri profet (cum nu am fost nici la universitatea în care am lucrat 30 de ani, ci, mai degrabă, acolo unde sunt întrebat și ascultat prin locurile pe unde călătoresc!), să descifrez mai bine cauzele acelui prăpăd din anii 1991 - 1995 și ale celorlalte altercații ce au urmat, până în anul 2000, de exemplu, între Kosovo și Serbia. Dincolo de frontieră (adică în Serbia), dar, mai ales, dincolo de o altă țară - fantomă, Republica Srpska, și până la Budapesta, am tot urmat Dunărea - la Belgrad, însă, mai ales, la Novi Sad, în Munții Fruska Gora, împodobiți cu zeci de mânăstiri ortodoxe mai recente, de secol 18 sau 19.
Budapesta a fost o revelație, o bucurie uriașă. Se dezvoltă complex - cultural, turistic (fără îndoială, economic), astfel încât, pentru mine, este clar că reprezintă o mare capitală europeană ce îmbrățișează fluviul care, în fond, i-a fost sursă și motiv pentru apariție, demult, în Buda.
Se încheiau, atunci, două luni de la plecarea din București, iar drumurile mele, de-acum, luau direcția Orientului Mijlociu și Asiei Centrale. În Dubai am stat, alături de trei indieni, într-un apartament și am deprins mai bine chiar decât demult, în Kerala și Tamil Nadu, unele secrete ale ierburilor și mirodeniilor pe care ei fie le aduceau de acasă, fie le cumpărau din magazinele amicilor, originari tot din India, pentru a-și pregăti celebrele curry & co.
La întoarcerea din Uzbekistan, că tot pleca din uluitorul aeroport din Abu Dhabi cursa mea ieftină Wizz Air spre București, am locuit (interesantă, căutată, firească pentru mine alăturare a celor ce au locuit același spațiu înainte de Partiția din anul 1947), împreună cu trei pakistanezi, cu care am discutat mult despre imigrație în Europa, despre cum să (nu) îți pierzi identitatea etnică și religioasă și lingvistică și culturală.
Iar despre Al Shindagha Heritage Museum din Dubai - excepțional prin concepție, dispunere și colecții, precum și despre Louvre Abu Dhabi din capitala EAU, Abu Dhabi - model absolut de muzeu modern, a cărui selecție din arta și istoria lumii impresionează deplin, am scris. Iar când voi ajunge pentru a doua oară în EAU, le voi vizita din nou. Insula Saadyiat din Abu Dhabi este, în fond, gândită astfel încât să găzduiască mai multe instituții culturale, cinci muzee, monumente, iar, printre ele, este și noul Guggenheim, al aceluiași Frank O. Gehry, care va fi inaugurat anul viitor. În anul nou, adică.
2. Istanbul, Konya, Izmir (în Turcia); Tbilisi, Batumi (în Georgia); Erevan, în Armenia; Isfahan, Yazd (în Iran); Buhara, Samarkand (în Uzbekistan); Kathmandu, Bhaktapur (în Nepal); Chang an (Xi an), în China; Colombo, în Sri Lanka; Cochin, în India; Veneția, Roma (în Italia); Malacca, în Malaezia; Hanoi, Hoi An (în Vietnam. Orașe (cu denumirea lor actuală și cu localizarea lor de azi), pe care le cunosc, în care am ajuns și am rămas, pe care le-am descoperit și eu (după o bună documentare, vizitându-le în deplină liniște, cu maximă curiozitate și în absența grabei), aflate pe Drumul (extins al) Mătăsii (cel de pe continent, respectiv cel maritim), și a tot ceea ce, de fapt, era exportat/importat/transportat/călătorit, între Marea Chinei de Est și Mediterana, via Asia Centrală.
Mi-am amintit de fiecare dintre ele, atunci când am ajuns într-o altă țară incredibil de bogată în istorie și nefiresc de ieftină, Uzbekistan, la jumătatea lunii septembrie (a vremii calme și fără excese, extrem de propice călătoriilor, a vremii fructelor bogatei toamne uzbece), pentru 18 zile (deloc suficiente, că n-am ajuns nici la Tașkent, nici la Andijan, nici la Kokand, nici în atâtea alte locuri), în care, după episodul petrecut în satul în care ajungea Revizorul (despre care am scris și despre care cititorii serioși își amintesc!), mi-am împărțit, cât de bine am reușit, timpul, pentru a trăi deplin bucuriile pe care mi le-au oferit Samarkand, Buhara și Khiva.
Cu arhitectura de inspirație medievală persană, cu monumentele islamice ale unui timp deopotrivă revolut și contemporan, cu oameni incredibil de primitori (nu, nu îi pot asemăna cu cei de acasă, eu nu cred - pentru că am trăit doar contrariul, în poveștile noastre despre proverbiala bună primire românească a oaspetelui!), așa cum întâlnisem, demult, în locuri istorice sau culturale sau ambele, de exemplu, din Nepal, din Bolivia, din Tunisia, cu meșteri în lemn sau în fir de bumbac sau de lână de cămilă sau de mătase, cu șașlic, plov și somsa.
Acum, la jumătatea lunii octombrie chiar se încheiau trei luni de la plecarea mea (din vară) spre Albania și spre frământații Balcani de Vest. Dar am rămas acasă numai câteva zile iar pentru a încheia un cerc (dedicat lui Alexandru Macedon) ce se deschisese în Macedonia de Nord - unde cultul dedicat eroului are proporții incredibile și multe variante kitsch, respectiv se desăvârșise în Uzbekistan - unde urmele și poveștile despre erou sunt decente, dar la fel de vii ca în Iran, la Persepolis, am ajuns, pentru o săptămână, în Nordul Greciei, la Thessaloniki, la Vergina, la Philippi. Pentru Filip al II-lea, pentru monumentele funerare și muzeele moderne. Pentru întâlnirile negândite, neplanificate, nedorite, dar inerente ale istoriei. Pentru împletirea dintre păgânism și ortodoxie.
Și tot n-a fost destul. Așa că, deși se apropia marea mea călătorie de iarnă (asta care mi se întâmplă chiar acum când scriu!), tot am mai găsit, puse deoparte, cinci zile - fix de Toți Sfinții și de Moșii de Iarnă ai catolicilor și ai ortodocșilor, în care să poposesc, din nou, la Alberto, în Genova. Și, Doamne, cât de bogate au fost și zilele alea, în vizite prin Pallazzi dei Rolli, în paste și foccace pregătite măiastru de vechiul meu prieten, în gelato și prosecco.
Așaa! Va să zică, la jumătatea lunii februarie se încheiase călătoria (de trei luni a) iernii trecute (2023 spre 2024) prin America Centrală. La jumătatea anului, mai spre toamnă, de fapt, s-a întâmplat cealaltă călătorie de trei luni (complicată bine, dar la ce impresii diversificate, colorate și bine articulate a condus...) prin Balcanii de Vest, EAU și Uzbekistan. La începutul lunii noiembrie am plecat din nou (of!), pentru un periplu (varianta a doua, simplificată) prin Singapore, Malaezia și Indonezia - cu ajungeri, rămâneri, plecări, reveniri...
Presărate bine între ele, au fost cele cinci scurte drumuri europene (Cipru, Malta, Belgia, Thessaloniki, Genova). Interesante și necesare legături am făcut. Utile (chiar dacă, adesea, inutile, că tot nu pot să intervin altfel decât scriind, povestind, mirându-mă și fiind ironic!) comparații etnice, lingvistice, religioase, sociale, ideologice și politice. Sau, comparații în timp, pentru că, la viteza cu care ne mișcăm azi (chiar dacă nu știm prea bine spre ce!), multe (bune și rele), foarte multe, s-au întâmplat, de la primele mele vizite (în anul 2015) și până acum, în America Centrală sau în bucata asta de Asie de Sud-Est.
Singapore este nu doar (alături de Dubai, probabil, dar, având în vedere poziția geografică și clima, având un uriaș avantaj față de emirat) un model de oraș (echilibrat, verde, locuibil, ecologic, cultural, împletind bine valorile etniilor care îl compun, valorificând deplin menirea pe care Sir Stamford Raffles i-a prezis-o, în anul 1819) al viitorului, dar și o intersecție de lumi, de interese, de limbi, de religii, de gastronomie, de sensuri. No, please, fines, rules, care, report - astea sunt, deopotrivă, valorile și normele obligatorii pentru cei puțin peste șase milioane de locuitori din Singapore. Și, dacă tot am reușit să valorific milele acumulate pe cardul Miles and More și dacă tot am găsit pomana de 320 de euro dus și întors de la Swiss, via Zurich, am decis, în consecință, să îmi încep călătoria în Singapore. Pe 9 noiembrie.
De acolo, am plecat spre Kuala Lumpur (dezamăgitor oraș, la început - prin prisma faptului că te afli, mai tot timpul, pe poduri și nu pe pământ, de exemplu, dar primitor și deschis și ofertant - când descinzi în Downtown ori China Town ori Merdeka Square, când vizitezi din nou muzeele orașului).
Batik Air m-a dus, apoi, în al doilea cel mai populat (aglomerat, întortocheat) oraș al Indoneziei, la Surabaya (și îmi pare, acum, simpatic, după ce, vreme îndelungată, sub îndrumarea lui Ardi și însoțit fiind, mereu, de el, i-am descoperit, în zona ce se numește Eropa, trecutul portughez, olandez și britanic, micile kampung tradiționale - dar încă mai frumoase sunt cele din Malang, situat cam la 100 de kilometri sud de Surabaya) sau cele de lângă Taman Sari, în Yogyakarta (pe care mi le-a povestit Alfad).
Poveștile din Yogyakarta, Java și cele din Ubud, Bali, vă sunt cunoscute. Viza pentru Indonezia expiră azi, așa că diseară plec spre Singapore, unde voi sta, din nou, cu KC Andrew, pentru a sărbători, împreună, Crăciunul - acasă, adică în The Interlace, la plimbare pe celebra Orchard Road și la Catedrala Anglicană St. Andrew. Anul Nou îl voi petrece cu Rengo, care mă așteaptă, din nou, de asemenea, în orășelul lui liniștit de lângă Kuala Lumpur.
Honduras (1 ianuarie), El Salvador, Guatemala, Mexic, Cipru (o țară sau două?), Malta (o țară sau două insule de piatră?), Belgia, Albania, Macedonia de Nord, Kosovo, Muntenegru, Bosnia - Herțegovina, Serbia, Ungaria, EAU, Uzbekistan, Grecia, Italia, Singapore, Indonezia, Malaezia (31 decembrie). Total, 21 de țări, mai mult decât 11% din totalul statelor lumii de azi. Pe care le-am călătorit, prima sau a doua sau a n-a oară - în felul meu, în stilul meu, cu motivațiile mele; cu scopurile mele bine definite, bine construite și integral respectate.
Britannica mă ajută și îmi confirmă faptul că ONU are, azi, 193 de țări membre, iar alte două (Vatican și Palestina) au statut de observator. Mă rog, nu pricep cine ce observă, nu despic firul în patru, că tot nu reușesc să identific ceva comun între astea două (zero virgulă 49 kmp și 764 locuitori, respectiv puțin peste 6.000 kmp și 5,5 milioane de locuitori). Altundeva doresc să ajung. La observația că (fără să îmi fi dorit neapărat, fără să fi căutat intens, fără să fi planificat atent asta, ci doar ca rezultat normal al căutărilor mele, al unor acumulări calitative (asta, sigur, în noul limbaj de lemn!), am reușit, în anul ăsta vechi, să ajung, să rămân, să călătoresc, să trăiesc în 21 dintre țările lumii, 19 dintre acestea fiindu-mi cunoscute, chiar foarte bine, din întâmplări trecute, alte două (Emiratele Arabe Unite și Uzbekistan) adăugându-se abia acum listei mele care a ajuns la 87, după Britannica.
Prin America Centrală, sau, încă mai bine, America Latină, ori, încă mai complex, America Latină și Caraibe, am tot ajuns, combinând mereu altfel țările, din anul 2002, de nouă ori. Și este foarte probabil să revin, iarna următoare, în Columbia și în Ecuador. Mai am un gând cu Argentina - devenită foarte accesibilă pentru străini, de când Javier Milei, președintele care taie nodul gordian cu drujba, a devalorizat enorm moneda națională, țara devenind încă și mai accesibilă nouă. Mai am un gând și cu Guatemala și Mexic - dar, la cât de problematică este, de doi ani încoace, pentru noi, urmașii dacilor, rămânerea în Mexic, după toate grozăviile pe care fix acești nepoți de d(r)aci le fac la frontiera cu SUA, unde concurează cartelurile mexicane, mai bine zic Pas! și mai aștept...
Turkish Airlines (aici am dorit să ajung, era să uit) s-a dovedit a fi, pentru mine, de mai bine de zece ani, cea mai convenabilă companie aeriană pentru această destinație complexă; mai mult, fiind parte a grupului Lufthansa, am primit mile foarte folositoare pentru călătoriile mele premiu. Călătoriile europene le rezolv, de ani buni, folosind și cardul care asigură reduceri, în principal, cu Wizz Air; tarifele pe care le-am plătit (după ce am căutat atent, selectat ceea ce era foarte convenabil, evitând orice extra) au fost, mereu, între 10 și 20 de euro pe sens (30 de euro pe sens pentru destinații hăt!, îndepărtate, ca Dubai și Abu Dhabi sau pentru zborul de la Abu Dhabi spre și dinspre Samarkand). Dacă destinațiile pe care le caut nu sunt acoperite de Wizz Air ori compania a renunțat la ele (cazul Thessaloniki și cazul Tirana și cazul Salzburg și cazul Izmir - deja, prea multe cazuri, în doar câteva luni), atunci mă îndrept spre Ryanair - care are tarife mai mari și condiții mai, cum să scriu, proaste. Călătoria asta mare, de trei luni, a iernii 2024/2025, o fac, dus și întors, cu Swiss, între Otopeni București (chiar este o mizerie de aeroport) și Jewel Changi Singapore (chiar este o bijuterie de aeroport), și constituie, de fapt, o recompensă a faptului că sunt posesorul cardului Miles and More, pentru că am plătit doar taxele de aeroport (320 de euro), nu și transportul în sine (mă rog, cam încâlcite sunt, uneori, taxele astea; nu mă interesează, a ieșit bine, sunt foarte mulțumit).
Mayerlin Moncada (Choluteca, Honduras), Luis Quintanilla (Gracias, Honduras), Roger Pintin (Sucitoto, El Salvador), Jonathan Mendez (San Salvador), Monik Rivera (Santa Ana, El Salvador), Jorge Guzman (La Antigua, Guatemala), Rafael Ovalle (Xela, Guatemala), Agustin Oliva (Santa Ana/Flores, Guatemala), Martin Reyes (Palenque, Mexic), Luca Sebeto și Rihards V. (Malta), Salih Gucel (Lefkosa, RTCN), Diyorbek Rafikjonov (Samarkand, Uzbekistan), Ehtesham Mehmood (pakistanez locuind în Abu Dhabi), Alberto Soave (Genova, Italia), KC Andrew (Singapore), Rengo Thanasegaran (Pataling Jaya, Kuala Lumpur, Malaezia), Ardi Watts (Surabaya, Indonezia), Jeffrey Ang (Melaka, Malaezia). Nouăsprezece oameni - două femei, ceilalți bărbați (pe Alberto îl știam din anul 2022, pe ceilalți acum i-am descoperit), membri ai comunității Couchsurfing, cărora mesajele mele prin care îi rugam să mă găzduiască le-au plăcut, cărora motivele călătoriilor mele le-au inspirat curiozitate și încredere, care m-au primit în casele lor, la masa lor, în camera și la ceasul potrivit al poveștilor culturale și sociale și ideologice, locale, regionale sau universale.
Anul vostru vechi cum a fost?
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)