M-am zbătut mult în 2024. Pe nesimțite, a pus gheara pe mine o stare de letargie. Eram tentată să îi spun burnout, ținând cont de istoric, însă nu mai aveam simptomele "ca la carte." Ce simțeam, chiar dacă n-am știut să îi pun cel mai potrivit nume, era o stare de epuizare. Psihică, emoțională și fizică. Cum se manifesta? Prin oboseală, firește, episoade repetate de anxietate, lipsă de determinare și incapacitate de a duce la final lucruri începute.
Când anul bătea în retragere și începuseră să se scuture copacii, simțind că redevin propriul dușman, mi-am dat permisiunea de a mă opri din tot ce făceam. Am continuat însă să mă supun mental și emoțional presiunii, în încercarea compulsivă de a afla ce se întâmplă cu mine. Nu mă mai recunoșteam. Sau, mai asumat spus, simțeam că înmugurea iar în mine o stare de renunțare care mă umplea de boboci de paralizie.
Mi-am declarat, așadar, șantier emoțional. În încercarea de a-mi redecora interiorul. Credeam că de asta am nevoie, de mici retușuri: mai multe ore de somn, și mai multă mișcare și cât mai puține responsabilități și obligații. Nu m-am așteptat însă să găsesc înăuntrul meu, încă, dărâmături și flori de mucegai, motiv pentru care m-am văzut nevoită să fac un pas înapoi și să încep cu începutul: un proces atent de analiză.
Pentru asta, m-am pus pe săpat. Am descoperit că unele măști se calcificaseră deja, altele însă se decojeau și câteva dintre ele se destrămau de-a binelea. I-am dat înainte cu săpatul pentru a descoperi esențialul: cum mă raportez, de fapt, la viață. Eu cu mine, nu învățat, în mod autentic. Și am supus analizei valorile după care mă ghidez, căci ele sunt filtrele care stau la baza deciziilor luate. Sau, mai degrabă, a indeciziilor, căci eram incapabilă să le iau, neavând suficiente resurse interne.
Eh, odată prioritizate valorile, am trecut la etapa de concretizare a universului meu interior. Ca să înțeleg cum mă poziționez. Am făcut asta și cu clienți de-ai mei în sesiuni de explorare personală. A adus lumină de fiecare dată. Uneori însă, lumina poate să usture al naibii. Cum a fost și în cazul meu.
Chiar, dacă te tentează, poți să treci și tu prin activitatea asta introspectivă. "Roata vieții" îi spune. Trasează pe o coală de hârtie un cerc cât ea de mare și feliază-l ca pe un tort, în opt porții egale. Câte o felie pentru fiecare categorie:
Sănătate
Relații de familie și cuplu
Relații sociale (vecini, colegi, prieteni...)
Pasiuni, distracții, relaxare
Carieră
Relația cu banii
Dezvoltare personală
Spiritualitate
Centrul cercului reprezintă nota 0, cea mai mică, iar conturul nota 10, cea maximă. Pune câte o notă, de la 0-10, fiecărui aspect și marchează-le cu o linie pe axele respective. Ca în desenul meu de mai jos.
Nu te grăbi să pui note, ia-ți timp să reflectezi. Raportează-te doar la tine, la gândurile, emoțiile și nevoile tale. Și observă unde te poziționezi față de ceea ce îți dorești. Astăzi, aici și acum.
Unește toate cele opt linii cu o tușă îngroșată în așa fel încât să se evidențieze o roată. Indiferent ce formă iese. Și acum uită-te la ea. Ce se întâmplă cu tine? Cum vezi roata, este echilibrată? Cât e de rotundă? Sau, dacă nu e, ce îți spun zimții ei? Ce segmente ale vieții tale au nevoie de retușuri pentru a ajunge să fii în echilibru?
Echilibru nu înseamnă neapărat ca toate notele să fie de 10, pot fi de 6-7, să zicem. Semnificativ este însă să fie cât mai rotundă roata pentru a ajunge tu la echilibru.
Privind roata mea, aflată într-un dezechilibru perfect, chiar dacă am avut tentația să mă apăr căutând argumente și scuze, mi-a devenit clar unde aveam de lucru.
Mi-a oferit o oglindă dură, dar limpede și utilă: în ultimii șase ani am alocat timp, energie, atenție și bani dezvoltării mele personale. Peste măsură. Asta am văzut și la prima ocheadă aruncată colii de hârtie. Nu regret că am făcut încă un master și toate acele cursuri, formări și terapii, căci sunt o investiție incomensurabilă în mine și starea de mai bine, însă realizez că am exagerat. Am consumat foarte multe resurse în direcția asta și am lăsat alte aspecte ale vieții mele descoperite.
Din frică, pentru că știam, de pildă, că aveam, am încă, un blocaj în segmentele profesional și financiar. Și din cauza asta alegeam să îmi tot mut privirea de acolo, distrăgându-mi atenția cu încă un curs, o școală, o călătorie. Da, era o fugă.
Cât despre zona financiară, ce să mai zic, am ignorat-o mereu. Conștient chiar. Mi-a fost întotdeauna teamă să am bani, având înrădăcinată convingerea limitativă că banii atrag probleme, neajunsuri și discuții. Motiv pentru care, de câte ori aveam un proiect și veneau bani spre mine, făceam ce făceam și mă lepădam repede de ei. Un contrapunct al dezvoltării mele personale, iată.
Hotărâtă să depășesc blocajul, am luat o primă decizie de bun-simț: am renunțat la spațiul închiriat pentru studioul meu de teatru și art-terapie. Am zis că dacă tot nu produce cât mă aștept, măcar să nu mai genereze costuri. Iar o primă ieșire din acest pattern de funcționare mi-a dat voie să caut, și să găsesc, alte soluții: nu să îmi închei activitatea, cum am avut impulsul, ci să mă întâlnesc cu clienții într-un spațiu pe care îl închiriez pentru exact atâtea ore câte am nevoie.
M-a descătușat alegerea asta, imediat după am putut să îmi îndrept spatele cocârjat de stres și presiune și să merg mai departe.
Așa... În ordinea în care mă doare, chiar dacă tind încă să neg asta, mi-a magnetizat privirea felia Carieră.
Până mai ieri nu reușeam să înțeleg, sau nu puteam să accept, ce făcusem de nu mai era clar faptul că îmi doresc să merg înainte cu actoria. Da, mi-am dat demisia din teatru, da, călătoresc mult, da, mi-am mai dezvoltat o latură profesională (de art-terapeută și psihodramatistă), da, am avut nevoie de o pauză după întoarcerea de la Piatra Neamț, unde am fost angajată vreo cinci ani, însă mă animă la fel de puternic dorința, plăcerea și nevoia de a mă exprima artistic. Trepidez de nerăbdare să creez iar roluri și universuri împreună cu alți oameni gâdilați de același neastâmpăr.
Am avut însă parte și de mângâieri profesionale în 2024: am jucat spectacolul Crocodil, în regia Lorenei Zăbrăuțanu, atât în Brașovul natal, cât și la festivaluri din București și Arad.
Am avut un atelier de art-terapie cu un grup format din persoane cu dizabilități. Mi-au fost lecție. Ei, poveștile lor de viață, visurile lor, determinarea lor, capacitatea de a-și lua puterea din dezvăluirea, în cadrul unui proiect foto, a celei mai mari vulnerabilități: corpul lor atins de ceea ce medical se cheamă "boală."
Dacă cumva va merge mai departe expoziția Să cunoști lumea, ceea ce mi-aș dori - pentru ei, pentru importanța de a fi văzuți, acceptați și integrați cum se cuvine în societate, poate îți faci timp să mergi. Oricum, eu îți las la final link către site-ul unde găsești mai multe detalii.
M-am întors pentru al 17-lea an consecutiv la Festivalul Național de Teatru Tânăr Ideo Ideis, Alexandria, unde am ținut "ateliere de stârnit coordonatorii", prin teatru. Întâlnirea pe care am avut-o cu acel grup de adulți, actori profesioniști și o profesoară, mi-a făcut foarte bine, reconfirmându-mi faptul că avem nevoie unii de alții pentru a ne dezvolta armonios și a face față vieții.
Arta, interacțiunea cu grupuri formate din oameni cu aceleași trăiri și interese, autodezvăluirea, sentimentele de încredere și libertate contribuie major la starea noastră de bine, de sănătate. Toți avem nevoie de o comunicare emoțională reală, de ascultare, de empatie, de sentimentul de apartenență și acceptare. Indiferent de vârstă, clasă, religie, rasă, orientare sexuală. Iar la Ideo, fiecare contribuie și simte asta.
În prelungirea acestei idei, fac loc aici celei mai mari realizări profesionale din 2024. După patru ani foarte solicitanți, am încheiat alte două formări în terapie: în Desen Oniric și în Psihodramă Clasică. Le port mult respect și drag colegelor, colegilor și celor care ne-au format. Datorită calității lor umane, implicării, profesionalismului și prieteniei pe care mi-au arătat-o, am simțit că sunt într-un mediu sigur în care mă pot arăta și dezvolta fără teama de judecată. A fost exact contextul de care am avut nevoie pentru a deprinde abilitățile, strategiile de lucru, siguranța, deschiderea, înțelegerea și curajul necesare pentru a-mi însoți cu grijă și o atenție sporită clienții. Atât în sesiunile de grup cu care eram deja familiarizată, cât și în cele individuale, de cuplu și de familie pentru care am avut nevoie de multe ore de studiu și practică.
Mai dezvălui aici și încrederea cu care m-a investit formatoarea mea în Psihoterapie-Psihodramă Clasică, psih. dr. Angela Ionescu, de a face parte din echipa redacțională a Revistei Române de Psihodramă. A așezat astfel o cărămidă solidă la baza nevoii mele constante de validare.
O să mă întorc la scrisoarea asta terapeutică, zisă Retrospectiva anului, de câte ori o să mi se ciobească iar aripile. E firesc să se întâmple, acum înțeleg asta, cu atât mai mult cu cât nu contenesc să mă antrenez pentru zboruri înalte.
Între timp, casc ochii bine și fac tot ce ține de mine să ajung la cât mai multe casting-uri pentru seriale și filme. Și dincolo de ele. Realizez că frica de judecata colegilor, a regizorilor, a directorilor de casting, m-a tras mereu înapoi de la a fi cum sunt eu și de la a face. Un balaur cu trei capete, pe care realitatea mi l-a arătat că poate să existe, iar mintea mea nesătulă l-a îndopat și făcut să crească până a devenit galactic. Dar acum, odată conștientizat, o să-l bag la un regim drastic. Înțeleg că duc cu el o luptă de "care pe care" și nu-l voi mai lăsa să câștige.
Trec mai departe și frânez în dreptul următoarei felii care mi-a subjugat atenția: Relațiile sociale. Au, ce pișcă și asta!
De curând am conștientizat că un factor decizional important în înscrierea mea la diverse cursuri axate pe întâlniri fizice a fost nevoia de a întâlni oameni în carne și oase. Sunt patru ani deja de când m-am mutat în mijlocul naturii, la aproape 50 km de București și, odată cu schimbarea asta, interacțiunile mele umane au migrat preponderent spre mediul online.
Realizând acest lucru, am tras mult de mine să ies din starea de apatie, simțind câtă nevoie am să mă întâlnesc mai des cu prietenii mai noi sau cu cei dintotdeauna. De-asta mă și bat apreciativ pe umăr pentru faptul că am zis "da" ieșirii de trei zile cu grupul de colegi de la NLP (Programare Neuro-lingvistică), coordonat de Simona Chirilă. Am absolvit cursurile ei acum mai bine de un an de zile și tot de atunci îmi este coach. Îi datorez în mare parte ieșirea din starea de orbecăială și întuneric.
Mi-a explodat un zâmbet în dreptul Relațiilor de familie și cuplu. Un zâmbet ca al Giocondei, dacă vrei, multifațetat.
Cu părinții, aleluia, mă înțeleg mai bine ca niciodată. Simt că am disecat, în mare parte, ce aveam de disecat și așezat, că mi s-a mistuit revolta și că acum pot doar să mă bucur de ei.
Cu surorile mele, cam la fel, realizând că am totuși niște urme de rezistență. Le pun, pentru moment, pe seama faptului că sunt cea mai mare dintre ele și că am avut mereu tendința să fiu cloșca protectoare.
Cât privește relația de cuplu... Iar zâmbesc. Știi vorba aia: "E greu, dar e și frumos?" Personal, îmi este cu atât mai greu cu cât m-am raportat mereu la poveștile de amor cu o gândirea magică, îngustă și puerilă, împrumutată din basme și din filme. Chiar dacă am constatat în repetate rânduri că nu au corespondent în realitate, până nu m-am tăvălit de durere, nu am putut accepta această idee. Ba am mai avut câteva tantrumuri și toane, întreținute de faptul că și anul acesta soțul meu a fost plecat prin lume o bună bucată de vreme. Iar distanțarea și însingurarea se resimt uneori într-un mod bolnăvicios de-a dreptu'.
Ca să mai alinăm din răni, am mers într-un retreat de cuplu, facilitat de Raluca Anton. A fost, de departe, cel mai bun lucru pe care l-am făcut pentru relația noastră în cei 11 ani de când ne ținem strâns de mână și nu ne mai dăm drumul.
Retreat-urile trec însă, curăță pământul în urma lor și sădesc semințe roditoare, dar nu pot face magie. Este nevoie să investim perpetuu timp, atenție și grijă căci nicio relație nu merge de la sine. Trebuie ajutată, lucrat la ea constant și împreună. Mna, dacă vrem rezultate, este nevoie de muncă.
Noi avem însă privilegiul de a călători des, ocazie cu care mai echilibrăm balanța timpului petrecut împreună. Și comunicăm din ce în ce mai profund, mai vulnerabil, mai onest. Iar asta chiar ajută. Verbalizarea e o cheie pe care mă bazez, poate deschide și chiar debloca uși consolidate de-a lungul timpului. Dar nu mă crede pe cuvânt, mai bine încearcă și tu.
Dacă tot am adus vorba de călătorii, fac acum popasul la Pasiuni, distracții, relaxare.
Am călătorit și anul acesta ca înecații de-a lungul și de-a latul hărții lumii. Nici nu-mi vine să cred că s-au adunat deja în cuprinsul jurnalului meu de călătoare 94 țări vizitate. O să-l transcriu odată ș-odată.
În 2024, mergând cronologic, am început hoinărind iar prin India, făcând yoga, cucerind cu toate simțurile cele mai înalte plantații de ceai din lume și delta din Kerala. O minunăție! Însă ce mă încălzește cu adevărat este faptul că acolo am sădit pentru prima dată un copac: un cocotier.
A urmat imediat Singapore, o destinație în care de fiecare dată când mă întorc, mă ia prin surprindere, arătându-mi ce n-am avut ochi să văd în dățile trecute.
În februarie, de ziua soțului meu, Cristi, am revenit în Portugalia. Sărbătoritul și-a dorit foarte mult să vadă un meci de fotbal cu Benfica la ea acasă. Eu am trăit bucurie în fiecare clipă pentru că au fost cu noi sora mea, Mădălina, și iubitul ei. Obișnuim să umblăm tot singuri, motiv pentru care ne-a prins tare bine această schimbare.
De ziua mea, în aprilie, mi-am făcut damblaua de a ajunge în Berlin. La ce mă așteptam și ce-am găsit, nu mai contează, important e că am văzut un musical, că am luat cina pe întuneric într-un restaurant cu acest specific - Blind Restaurant - și că am înțeles mai bine dimensiunea și istoria Zidului Berlinului.
De Paști, am ciocnit nuci de cocos în Philippine. Este, de departe, feblețea mea când vine vorba de plaje, relaxare și un timp fără unitate de măsură. Nu mă dau dusă de pe nisipul alb decât pentru orele liniștitoare de masaj și mesele bogate în fructe, pește și alte orătănii de mare.
Luna lui Cuptor mi-am petrecut-o în deja tradiționalul nostru road trip prin Europa, de data aceasta prin Ungaria, Slovacia, Polonia, Lituania, Letonia și Estonia. Am fost cu Cristi, bineînțeles, și câinele meu cu nume haios: Kiwi. Am dormit în cortul suspendat pe mașină, am condus de mi s-au făcut ochii ca la melc și am tras un frig stropit cu ploi cum numai în Țările Baltice putea să fie în luna iulie.
Imediat după Ideo Ideis, în miez de august, am dat o fugă pe litoralul bulgăresc cu surorile mele. Am dormit în același cort cocoțat pe plafonul mașinii, am făcut baie despuiate în mare, la răsărit, am râs, am jucat table, am gătit sub clar de lună, ne-am ciondănit... Na, ca în familie.
Întoarsă de acolo, nici n-am desfăcut bine bagajul că m-am apucat de făcut altul. Am îndesat în el pe jumătate rochii și costume de baie, pe jumătate căciuli, mănuși și hanorace.
Odată ajunși în Bolivia, printre lame și flamingo, am regretat amarnic spațiul ocupat cu eșarfe și creme de soare. Aproape că ne-am criogenat în deșertul de sare cocoțat la cea mai înaltă altitudine din lume, de 5.000 m. Ne-am dezmorțit însă ușor-ușor când am ajuns pe malul Lacului Titicaca, după care mi-a înghețat iar sângele în vine când m-am încumetat în cursa pe bicicletă pe temutul Death Road.
De acolo am fost în țara vecină, Panama, unde am rătăcit pe străduțele din Centrul Vechi al capitalei câteva zile. Și am încheiat periplul cu o reîntâlnire fugitivă cu Columbia, țară în care, dacă chiar ar fi să fie, m-aș muta fără să stau pe gânduri.
După o pauză binevenită, am aterizat în Austria. Eu nerăbdătoare să văd toate târgurile de Crăciun din Viena și Salzburg, Cristi nerăbdător să sară de pe scaun la EHF, campionatul de handbal feminin pentru care e în stare să străbată toată lumea.
Cum în Austria nu am văzut nici urmă de cangur (a se citi pe ton glumeț), imediat după sărbători am zbughit-o în Australia. Visam demult la ea, mă înghionteau ceva teribil curiozitatea și neastâmpărul de a mângâia un cangur și un urs koala. Și nu m-am lăsat până n-am făcut-o.
După Anul Nou și focul de artificii oglindit pe zgârie norii din Melbourne, ne-am luat zborul spre capătul și mai îndepărtat al lumii: Oceania. În statele insulare în care canibalismul a rămas codaș, mai precis: Samoa și Fiji.
Se spune despre multe locuri că ar fi raiul pe pământ. Eu nu mă închin în fața chipurilor cioplite, însă insulele astea, o spun cu pupilele dilatate de mirare: sunt o reprezentare fidelă a felului în care mi-am creionat eu paradisul.
Mai departe de înconjurul lumii, am văzut filme, am fost la spectacole și concerte, m-am plimbat mult prin pădure cu câinele, am urcat pe munți, am gătit, am citit, am scris, ba chiar am mai început o serie de cursuri de scriere creativă. Cu Natașa Culea. Mă entuziasmează peste măsură: nu doar că îmi tonific mușchiul imaginației, dar umplu și golurile gramaticale cărora nu le vedeam sensul în timpul școlii. Copii, nu faceți ca mine!
Dincolo de orice clișeu, simt că o zi în care nu am învățat ceva ori nu m-am bucurat este o zi pierdută. Și astfel fac punte spre felia de tort numită Sănătate.
Pentru mine este esențial să trăiesc bucurie, fie că mi-o iau dintr-o prăjitură, o floare, o baie, o mângâiere, o întâlnire. Iar după o perioadă în care m-am îngrozit privindu-mă în oglindă, văzând cum mi s-au aplecat ochii și colțurile gurii, mi-am spus că voi face tot ce ține de mine pentru a-mi crea zilnic contexte, cât de mici, pentru a-mi lumina iar gândurile și pupilele.
Sănătatea este mai mult decât absența bolii, organele sunt ultimele afectate. De-asta văd importantă grija pentru emoțiile noastre. Ele nasc gândurile, iar gândurile stresul, tensiunile, blocajele. Acordându-le atenție și importanță, conștientizând când apar, observând ce le provoacă, unde și cum se resimt în corp și ce putem face pentru a le diminua frecvența și intensitatea, ne putem crește starea de bine și de sănătate.
Atunci, în perioada aia gri-petrol când eram copleșită de apăsare și însingurare, după o pandemie cu efecte neconștientizate și o operație la picior care mi-a trezit frica că nu o să mai pot să merg vreodată, a apărut în viața mea Kiwi, câinele.
Este terapie curată. Compania lui, afecțiunea pe care o cere și o oferă în egală măsură, joaca cu el, mobilizarea de a ieși aproape zilnic la pădure pentru plimbări, smotocirea blănii lui, bucuria pe care o manifestă fără rezerve de câte ori mă vede... Pfu, n-am știut până acum ce putere de regenerare emoțională și fizică pot activa animalele de companie!
Îmi amintesc că pe la mijlocul anului, pentru a-l ajuta să slăbească după ce procedura de sterilizare l-a rotunjit de-a binelea, ne-am apucat de alergare. Zilnic. Eu nu făcusem niciodată asta, ba chiar era să pic bacalaureatul din cauza probei de rezistență. E, după vreo două luni în care cântarul nu s-a milostivit de niciunul dintre noi, iar corpul, și mai ales genunchiul, a început să urle la mine că nu mai poate, ne-am întors la plimbări.
A fost semnificativ însă faptul că am învățat să îmi ascult corpul, să țin cont de semnalele pe care mi le transmite și să renunț la a-l mai supune presiunii de a-mi depăși mereu limitele. Asta este una dintre cele mai sănătoase practici pe care am adoptat-o în anii de când am început să fac terapie: să știu când să spun, și mai ales să îmi spun, "da" sau "nu."
Și, alături de asta, căci fac o pereche foarte bună, să-mi dau voie să pun în cuvinte ce se întâmplă cu mine. Să vorbesc despre ce simt, ce gândesc, ce mă sperie sau preocupă. Să-mi dau voie să fiu deschisă și vulnerabilă. În contexte în care am certitudinea că pot fi ascultată și conținută.
Hmmm, până acum câțiva ani n-aveam nici urmă de idee că sănătatea noastră depinde în așa mare măsură de noi înșine. O puneam mai degrabă pe seama norocului, a moderației și a eredității.
Acum știu că norocul mi-l mai fac și singură: beau multă apă, îmi fac periodic analize, fac mișcare, terapie, cutreier lumea, învăț în permanență, scriu, îmi vizitez mai des părinții, ies cu prietenii, fac schimb de idei și îmi lărgesc orizontul de cunoaștere și înțelegere, mă joc, râd, îmi dau voie să greșesc. Și, mai ales: nu mă mai închid în casă în perioadele lungi în care nu călătoresc. Am nevoie de oameni ca de aer ca să nu mă invizibilizez.
Cât privește Spiritualitatea, constat că este unul dintre cele mai sensibile subiecte. Poate pentru că este în strânsă legătură cu temerile mele cele mai profunde. Și tocmai de-asta îmi voi da voie să spun: "Sabina, este în regulă, nu trebuie să spui mai multe."
Apropo de asta: după conștientizarea faptului că am avut doar două viteze de autodezvăluire de-a lungul timpului - muțenia și logoreea, am un gând care-mi rulează cu ciclicitate. Sună așa: "Indiferent de context, îmi dau voie să spun «nu», să mă răzgândesc sau să mă opresc." Și voi face asta acum pe acest subiect. Din grijă de sine și respect.
În încheiere, recunosc că în 2024 mi-am propus să fac multe și că am ajuns, de fapt, să fac cât am putut și am avut nevoie pentru a începe să fiu bine. Mi-am dat voie să mă opresc pentru a nu continua să merg pe pilot automat și împotriva mea pe lungul drum spre nicăieri.
Cu emoție și gândul că citindu-mă poate te-ai uitat puțin mai atent și la tine,
Sabina. Omul.
P.S.: Pentru că am tot vorbit despre Psihodramă, dacă ești curios / curioasă ce presupune această metodă psihoterapeutică cu focus pe acțiune, care nu întâmplător a împrumutat multe elemente din teatru, îți las aici varianta virtuală a Revistei Române de Psihodramă. Răsfoiește-o când ai poftă: psihodramaclasica.ro/Revista-romana-de-psihodrama-Nr.-7-2024.pdf
Îți mai las și link-ul despre care ți-am povestit ceva mai devreme, cu informații legate de expoziția Să cunoști lumea: wearevanner.com/sa-cunosti-lumea/
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)