Paralel cu mica revoluție culturală, prim-secretarul partidului a lansat și ideea statului național omogen. În 1974, Edgar Papu lansează teoria protocronismului românesc, care urma să devină parte integrantă a ideologiei. Naționalismul comunist al lui Ceaușescu a vizat în mod direct desființarea treptată și din ce în ce mai accentuată a culturii și a tradițiilor minorităților naționale. În anii '70 - '80, prin industrializarea excesivă, regimul a încercat nu numai demolarea mediului rural și a tradițiilor acestuia, dar, prin mutarea comunităților, s-a realizat și o schimbare a demografiei orașelor care, inițial, au avut un procentaj mare de locuitori aparținând minorităților naționale.
În data de 3 august 1983, în discursul de la Mangalia, prim-secretarul partidului accentuează și mai mult ideea culturii propagandiste exprimată în Tezele din iulie: "Să acționăm în așa fel încît să întărim și mai puternic rolul partidului, de conducător în toate domeniile de activitate. Și - insist, tovarăși - acesta nu privește numai economia sau construcțiile, industria sau agricultura, ci privește poate mai mult și în primul rînd arta, cultura, învățămîntul, sectoarele esențiale pentru formarea și educarea poporului nostru, ca un popor liber, constructor conștient al socialismului și comunismului"[3].
De această dată, în retorica ceaușistă, egalitate devine, în mod evident, sinonim pentru omogen, iar față de minorități deja se manifestă o amenințare directă: "Să punem cu putere în evidență rezolvarea justă a problemei naționale în România, asigurarea deplinei egalități între toți cetățenii patriei, fără deosebire de naționalitate. Avem asemenea realizări, avem asemenea realități care produc mîndrie partidului și poporului nostru, care sînt cunoscute și admirate de prietenii noștri și recunoscute - chiar dacă nu le plac - de dușmanii noștri. Trebuie să acționăm în așa fel încît fiecare cetățean al patriei noastre să înțeleagă [...] că viitorul său se află aici, în România, că viitorul ni-l construim noi, oamenii muncii, întregul popor, fără deosebire de naționalitate, aici și nicăieri în altă țară, că nimeni nu poate și nu se va putea amesteca vreodată în problemele României".[4]
Directorul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj din a doua parte a anilor '80, istoricul de teatru Kötő József, atrage atenția asupra faptului că, în urma discursului de la Mangalia, s-a introdus procentual cerința ca cel puțin 70% dintre premiere să fie piese socialiste contemporane, iar, cu scopul de a desființa teatrul de limbă maghiară din România, s-a încercat, ca prim pas, forțarea acestor instituții în direcția de a juca spectacole bilingve sau și spectacole în limba română.[5]
Drept urmare a direcțiilor impuse prin Tezele din iulie și prin Discursul de la Mangalia, în ultimul deceniu al socialismului, pe scenele celor șase teatre maghiare din Transilvania au avut premiera nu mai puțin de 91 de spectacole, care au la baza lor piese din dramaturgia românească.[6] Marea lor majoritate erau texte ale unor autori contemporani, cum ar fi, de exemplu, Paul Everac, Ecaterina Oproiu, D.R. Popescu, Horia Lovinescu, Adrian Dohotaru.
Ca punct culminant al tendinței de asimilare etnică, a fost interzicerea, printr-o circulară de partid, începând din 3 aprilie 1988 (chiar ziua Paștelui catolic), folosirii în orice publicație, pe indicatoare, panouri, plăcile și firmele instituțiilor, a tuturor numelor geografice în limbile maghiară și germană, inclusiv în publicațiile apărute în aceste limbi. Intenția clară era de a șterge urmele tradițiilor și a culturii existente ale altor etnii decât cea română.
S-a încercat desființarea teatrului de limbă maghiară din România și prin atrofierea învățământului de specialitate. Astfel, ultima promoție de regizori cu limba de predare maghiară a terminat în 1974, iar la specializarea Actorie maghiară a Institutului de Teatru din Târgu-Mureș, în 1983, au fost admiși cinci candidați, în 1982, 1984 și 1988 câte trei, iar în 1985, 1986, 1987 și 1989 câte doi (imediat după revoluția din decembrie, a fost suplimentată cu trei locuri cifra de școlarizare). În urma acestor măsuri, teatrele maghiare au ajuns într-o situație dezastruoasă, cu grave probleme financiare, cu o infrastructură învechită și deteriorată, și cu trupe din ce în ce mai incomplete.
Cu schimbarea regimului a luat sfârșit și tendința directă de asimilare a minorităților. Din păcate, evenimentele din martie 1990 din Târgu-Mureș au constituit un conflict interetnic deosebit de serios, agravând și mai tare ruptura și neîncrederea dintre români și maghiari. Dacă în decembrie 1989 și în perioada imediat următoare, părea că problemele etnice create artificial de regimul comunist au dispărut, evenimentele din martie au demonstrat că rănile istorice sunt mult mai adânci, vindecarea lor nu este posibilă de pe o zi pe alta.
Tendințele anterioare de asimilare și de desființare a culturii maghiare din Transilvania au născut reacții adverse, după 1990. În acest sens, se poate observa o distanțare de dramaturgia românească și, în același timp, și de regizorii români (impuși și ei, înainte, în lipsa regizorilor maghiari). După doar câțiva ani, neîncrederea față de regizorii români s-a dizolvat, datorită, în mare măsură, montărilor clujene din 1996 (și, desigur, și celor care au urmat) ale lui Vlad Mugur. Scaunele și Doi gemeni venețieni, prin calitatea lor deosebită și prin succesul lor, atât în rândul specialiștilor, cât și al publicului, au creat un nou model de interculturalitate teatrală și, totodată, au atras și atenția oamenilor de teatru, atât maghiari, cât și români. Cu toate că și înaintea acestor spectacole au existat câteva colaborări, dintre care Cruciada copiilor montată de Victor Ioan Frunză (regizor care are un aport deosebit în normalizarea relațiilor teatrale româno-maghiare, precum și în formarea unei noi paradigme, bazate pe o interferență culturală accentuată în teatrul maghiar din Transilvania, fiind regizorul român cu cele mai multe montări în limba maghiară, de după 1990), la Târgu-Mureș, a fost un spectacol de anvergură, schimbarea de mentalitate pare să fie legată de spectacolele clujene ale lui Mugur. Dacă până la aceste premiere, în primii șase ani de după evenimentele din 1989, doar 15 spectacole maghiare au fost montate de regizori români, în următorii șase ani, acest număr a crescut la 31, în perioada 2002 - 2008, a ajuns la 45, numărul fiind în continuare în creștere.
Schimbarea de mentalitate se poate urmări și prin faptul că, la fel ca Vlad Mugur la Cluj, prin revenirile repetate și frecvente la anumite teatre maghiare, și alți regizori români importanți au devenit contribuitori relevanți la formarea artistică a unor trupe, a imaginii unor teatre, a unor estetici specifice. Astfel, Mihai Măniuțiu, apoi Andrei Șerban și Silviu Purcărete la Cluj, Frunză la Timișoara, Anca Bradu, apoi Alexandru Colpaci și, mai recent, Radu Afrim la Târgu-Mureș, sau Sorin Militaru la Satu Mare, au devenit factori determinanți în viața teatrelor respective și, prin acesta, reali formatori ai istoriei recente a teatrului maghiar din Transilvania.
Nu putem spune același lucru despre prezența dramaturgiei românești pe scenele maghiare. Pe acest plan, urmările ideologiei culturalo-propagandiste din 1971 încoace au avut efecte mult mai grave, probabil nu în ultimul rând datorită și numărului de piese românești impuse, mult mai mare decât cel al regizorilor români din teatrele maghiare.
În cei 30 de ani de după evenimentele din 1989, teatrele maghiare din Transilvania au avut în repertoriu 56 de premiere bazate pe dramaturgia autorilor români, dintre care 18 piese (câte nouă fiecare) de Ionesco și Vișniec, deci scrise în Franța. Alte opt texte sunt texte scenice sau scenarii ale unor regizori români (trei dintre acestea fiind semnate de Radu Afrim), create pentru spectacolul montat de ei pe scene maghiare.
Totuși, cu cât ne îndepărtăm în timp de politica ceaușistă, se poate observa o dinamică în creșterea numărului premierelor în limba maghiară a pieselor românești. Astfel, în primul deceniu postdecembrist au avut loc doar 10 premiere, pentru ca, în următorul deceniu, să aibă loc 17, iar între 2010 și 2020 numărul de premiere a dramaturgiei române să crească la 29, aproape triplu față de 1990 - 2000, creștere semnificativă chiar dacă toate textele scenice amintite anterior scrise de regizori români au fost create în acest ultim deceniu. În aceeași ordine de idei, se poate observa o legătură între unii regizori maghiari, care și-au început cariera după 2000, și unii autori români: astfel, Albu István a montat Caragiale de trei ori, iar Zakariás Zalán piesele lui Vișniec, la fel, de trei ori.
Cel mai frecvent dramaturg român în teatrele maghiare este Caragiale, piesele lui fiind prezentate de 16 de ori: O noapte furtunoasă a avut cinci premiere (la Satu Mare două, Târgu-Mureș, Gheorghieni și Târgu Secuiesc), O scrisoare pierdută patru (Cluj, Sfântu Gheorghe, Satu Mare și Odorheiu Secuiesc), Năpasta și D'ale Carnavalului câte trei (Odorheiu Secuiesc, Târgu-Mureș și Miercurea Ciuc, respectiv Cluj, Sfântu Gheorghe și Miercurea Ciuc), iar Conu Leonida față cu reacțiunea a fost montată într-o adaptare de Tompa Gábor la Cluj.
Singura piesă românească scrisă în perioada comunismului prezentată după 1989 pe o scenă maghiară din România este Iona lui Marin Sorescu, în regia lui Tompa Gábor. Nici această premieră nu este însă una de limbă maghiară, Teatrul Maghiar din Cluj fiind doar partenerul coproducător al Teatrului Nottara, premiera originală având loc la București, iar ulterior, spectacolul a fost jucat și pe scena teatrului din Cluj, în limba română, în aceeași distribuție.
*
În ultima perioadă a dictaturii ceaușiste, în societatea maghiară din Transilvania, s-a format o sete pentru dramaturgia maghiară recentă, prezentă doar foarte puțin pe scene. De aceea, după 1990, aceste piese au fost prezentate într-un procentaj mare. Pe de altă parte, mai ales între 1990 și 2000, premiera acestor piese a fost legată, în multe cazuri, de numele unor regizori din Ungaria, care le-au montat anterior.
Din dramaturgia maghiară a perioadei socialiste, au fost prezentate 153 de premiere, dintre care 41 au avut la bază piese scrise de autori maghiari din Transilvania. Acestora li se mai adaugă 21 de premiere realizate din adaptări ale altor genuri literare, realizate, la fel, în perioada 1945 - 1990. Se poate observa o prezență accentuată a diferitelor piese muzicale, de la operetă la musical, operă rock și comedii muzicale (în total: 28 de premiere), precum și a textelor pentru copii (34 de premiere).
Printre aceste musicaluri, se găsește și piesa, poate cea mai infectată de ideologia socialistă, Képzelt riport egy amerikai popfesztiválról / Reportaj închipuit de la un festival de pop din America. Acesta are la bază o poveste care, dincolo de latura umană, are și o oarecare tendință antiimperialistă, prezentând festivalul pop (în musical mai mult rock) ca fiind răsadnița păcatului, a imoralității și a crimei, având personaje specifice de drogați și de criminali. Popularitatea piesei, care a avut 4 premiere postdecembriste, se datorează însă muzicii și versurilor, care au apărut pe disc în Ungaria încă în 1973 (iar unele piese și pe alte albume ale grupului LGT) și au devenit parte activă a culturii maghiare contemporane.
Același compozitor, Presser Gábor, a semnat muzica și în cazul musicalului pentru copii A padlás / Podul, având, la fel, patru premiere. Acesta este unul dintre cele mai populare musicaluri maghiare: în teatrul Vígszínház din Budapesta, unde a avut loc premiera absolută, se joacă de peste 33 de ani și a ajuns la 1000 de reprezentații. (A treia piesă compusă de el, este una care s-a născut după 1990, Túl a Maszat-hegyen / Dincolo de Muntele-Mânjit și a avut două premiere.)
Rămânând la spectacolele de copii, trebuie amintit că operele lui Lázár Ervin au fost montate de opt ori, cea mai populară dintre ele fiind A Négyszögletű Kerek Erdő / Pădurea rotundă cu patru colțuri. Povestea Ágacska / Crenguța de Csukás István a fost prezentată de șapte ori, deținând, alături de piesa Tóték / Familia Tót a lui Örkény, supremația. Pe lângă Lázár și Csukás, cei mai frecvent prezenți autori maghiari ai erei socialiste pe scenele postdecembriste sunt Örkény István, Görgey Gábor, Szabó Magda, Spiró György.
Reprezentantul absurdului est-european în literatura maghiară, Örkény István, a avut 13 premiere, în perioada evaluată, fiind cel mai jucat dramaturg maghiar. Cea mai cunoscută piese ale lui, Tóték / Familia Tót, a avut șapte premiere, Macskajáték / Joc de pisici a fost prezentată în trei teatre, Kulcskeresők / În căutarea cheii a fost prezentată pe două scene, iar mai puțin cunoscutul Pisti a vérzivatarban / Pisti în ploaia de sânge a avut doar o singură premieră, la Cluj. De remarcat că, alături de aceste premiere, Familia Tót a fost prezentată, în 2000, la Brașov, și în 2013, la Craiova[7], iar Joc de pisici la Naționalul timișorean, în 1992, și la Compania Liviu Rebreanu a Teatrului Național Târgu Mureș, în 1994.[8]
Görgey Gábor a avut nouă premiere, două dintre acestea fiind o adaptare a comediei lui Vörösmarty Mihály din epoca romantismului, A fátyol titkai / Secretele voalului. Cea mai jucată piesă a sa a fost comedia Komámasszony, hol a stukker? / Unde-i revolverul?, prezentată de trei ori. Această piesă a avut și patru premiere în limba română, în 1997, la Nottara și Timișoara, în 1998, la Constanța, în 2010, la Craiova.[9]
Operele lui Szabó Magda au fost prezentate de șase ori, patru dintre acestea pe scena teatrului din Oradea. Piesa istorică despre botezarea lui Vajk (care urma să devină regele Ungariei cu numele de István), prezentată inițial, în 1976, în Teatrul Național Budapesta, Az a szép, fényes nap / Soarele strălucitor, a avut două premiere, ambele la Oradea. La fel, de două ori a fost montată și adaptarea romanului Az ajtó / Ușa, realizată de Bereményi Géza. Prima dintre acestea a fost regizată la Satu Mare chiar de către realizatorul adaptării, în 2007, a doua premieră având loc la Târgu Mureș.
Două piese ale lui Spiró György, Csirkefej / Tacâmuri de pui și Az imposztor / Impostorul, au avut câte trei premiere, în această perioadă, ambele fiind prezentate la Teatrul Maghiar din Cluj. Celor șase premiere li se mai adaugă trei, ale unor piese pe care autorul amintit le-a scris după 1990. Tacâmuri de pui a fost prezentat și de Teatrul Bulandra, în 1998, în regia lui Gelu Colceag.[10] În cazul premierelor din Transilvania ale Impostorului, este interesant de observat că, în toate cele trei montări, în rolul actorului invitat din piesă, Boguslawski, au fost distribuiți actori invitați: Ács Alajos la Cluj, Biró József la Sfântul Gheorghe și Czintos József la Miercurea Ciuc - ultimii doi nefiind însă la prima colaborare cu trupa respectivă.
În ultimul deceniu al erei socialiste, au avut loc 56 de premiere ale unor texte din dramaturgia maghiară a epocii din Transilvania, cu o pondere mai mare în prima parte a deceniului. În vremea respectivă, teatrele maghiare au încercat să se conformeze principiilor partidului privind componența repertoriului, prin considerarea pieselor maghiare contemporane din Transilvania ca fiind unele autohtone din România și le-au introdus în aceeași categorie cu dramaturgia socialistă românească. În anii '80, Méhes György a avut zece premiere, iar Sütő András opt (majoritatea în prima parte a anilor '80). Câte trei premiere au avut și Székely János, Kocsis István, Kincses Elemér și Sylvester Lajos.
Cel mai frecvent jucat autor din anii '80, Méhes, după 1990, a avut o singură premieră, în vara anului 2020, la Târgu-Mureș, în aer liber. Dramaturgii maghiari din Transilvania din perioada socialistă cei mai prezenți pe scenele postdecembriste sunt Székely János, Sütő András și Páskándi Géza. Székely a avut șase premiere ale unor piese, la care se adaugă un spectacol din poeziile lui. Dintre acestea, trei au avut loc la Târgu-Mureș, orașul în care a trăit din 1956 până la moartea lui, în 1992. Piesa sa de nivel universal despre dictatură, credință și conștiință Caligula helytartója / Locțiitorul lui Caligula a fost prezentată în trei teatre diferite: la Cluj, Miercurea Ciuc și Târgu-Mureș.
Dacă în ultimul deceniu al dictaturii ceaușiste, Sütő a avut premiere mai ales cu comediile lui, după 1989, acestea au dispărut de pe scene, fiind prezentate doar parabolele sale dramatice. Pe lângă cinci premiere ale pieselor scrise înainte de 1989, a avut și o premieră a unei piese apărute după căderea regimului comunist. Ca și în cazul lui Székely, majoritatea premierelor a avut loc la Târgu Mureș, orașul în care a trăit și el, doar una fiind prezentată de Teatrul Figura Studiu din Gheorgheni. Una dintre aceste premiere a fost premieră pe țară, în era socialistă aceasta fiind interzisă și deci montată doar în Ungaria.
Dacă analizăm pe decenii prezența dramaturgiei maghiare din perioada socialistă, se poate observa o descreștere în numărul premierelor: între 1990 și 2000 au existat 67 de premiere (dintre care 15 ale unor piese maghiare din Transilvania), între 2000 și 2010, 53 (dintre care 15 transilvănene), iar între 2010 și 2020 doar 33 de premiere (dintre care 11 scrise de autori transilvani). Paralel cu aceasta, nu putem vorbi de scăderea numărului de premiere din dramaturgia maghiară, doar că, pe lângă dramaturgia clasică, a crescut prezența dramaturgiei postsocialiste, contemporane. Cu schimbarea de generații, atât în rândul creatorilor de teatru, cât și în rândul publicului, au rămas prezente în repertorii mai ales piesele care au început deja să se canonizeze.
*
Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, coordonat și prezentat de Liviu Malița, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/
(volum coordonat de Liviu Malița)
[1] Nicolae Ceaușescu, Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxisto-leniniste a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii, Editura Politică, București, iulie 1971, p. 15.
[2] Ibidem.
[3] "Cuvîntarea tovarășului Nicolae Ceaușescu la Consfătuirea de lucru pe problemele muncii organizatorice și politico-educative", Scînteia, anul LII nr. 12737, 5 august 1983.
[4] Ibidem.
[5] Vezi: Kötő József: Politikum és esztétikum. In: Lengyel György (szerk.): Színház és diktatúra a XX. században. Corvina-OSzMI, Budapest, 2008. p. 293.
[6] Am calculat numărul spectacolelor de dinainte de 1990 pe baza repertoriilor publicate în volumele Kántor Lajos, Kötő József: Magyar színház Erdélyben 1919-1992. Kriterion, Bukarest, 1994, și Darvay Nagy Adrienne Állandóban változékonyan. Mentor, Marosvásárhely, 2003.