Primul lucru semnificativ care s-a materializat în această perioadă și pare că se dezvoltă promițător în continuare este munca alături de oameni noi. Am anticipat deja asta în textul retrospectiv 2024, dar mă bucură faptul că văd și resimt persistența unei deschideri care obișnuia să mă sperie. Și asta chiar dacă am făcut mult mai multe lucruri pentru mine și pentru prima dată în foarte mult timp m-am lăsat ghidată prin lume doar de propria persoană. A fost și este un proces extrem de eliberator și odată ce primii pași se concretizează, noutatea nu mai pare atât de înspăimântătoare. Mai mult și cu adevărat șocant, noutatea lasă într-adevăr loc pentru lucruri bune. Cine ar fi crezut? După aproape trei ani în care am lucrat în mare parte cu echipe de filmare formate din colegii pe care am ajuns să îi cunosc, m-am folosit de perioada mea de vindecare post absolvire pentru a mă încuraja să cred că este natural și absolut în regulă să las lucrurile să vină și să treacă, să fac și următorul pas. Cu toate atașamentele mele pentru regizorul X sau directorul de imagine Y, m-am convins că lumea filmului este fluidă și că în asta constă de fapt frumusețea. Ideile nu se opresc și oamenii care vor să le aducă la viață nu dispar. Procesul se modelează după nevoile fiecăruia, în momente specifice.
Deși întrebările legate de preferințe regizorale sau filmice au probabil statutul de clișeu atunci când vine vorba de industria cinematografică mare, un vis de-al meu este să fiu întrebată care sunt cele patru filme favorite pe Letterboxd sau care sunt regizorii mei preferați. Las răspunsul amplu pentru momentul în care mi se va îndeplini acest vis, însă dedic oricum următorul paragraf în semn de respect total și omagiu pentru unul dintre regizorii care are un loc special în gândurile și ideile mele, un nume care reprezintă și generatorul creativ al acestui text ambiguu și volatil, probabil destul de greu de urmărit. David Lynch a fost unul dintre regizorii care m-au menținut pe linia de plutire atunci când scriam scenarii pe care le simțeam insuficiente și cel ale căror interviuri le urmăresc în momente în care îmi vine să renunț la idei pe care le simt frânte și imperfecte. Am avut ocazia să văd recent Blue Velvet la cinematograf și mi-am astâmpărat un pic imaginația care începuse să îmi pună întrebări existențiale. Totodată, influența aceluiași artist m-a făcut să mă gândesc mai mult la proces și să las deoparte punctele finale. Tot ce scriu face parte din proces.
Un alt proiect, sau mai bine spus, o altă dimensiune de manifestare artistică care m-a furat de câteva luni încoace (dar despre care nu am apucat să scriu până acum) stă sub titlul AUZIT, casa de joc cu sunete. La finalul anului 2024 am avut ocazia să particip la un atelier de audio storytelling organizat de echipa AUZIT, susținut de Ilinca Stihi, și acolo s-au conectate alte puncte pentru mine. După producția celor cinci mini-povești în cadrul atelierului (pe care le puteți asculta aici: https://www.youtube.com/playlist), s-a îndeplinit un alt vis, acela de a participa la audiția producției Heterosălăjan la Cinema ARTA. Cu un text scris de Răzvan Omotă și interpretat alături de Ilinca Petre Meșter și Ioan Crișan, în regia lui Robert Kocsis, povestea sonoră interoghează perspective în ceea ce privește orientarea sexuală, incluziunea și egalitatea socială. A reprezentat un moment important atât din punct de vedere cultural, cât și uman, în care publicul s-a reunit în sala unui cinematograf, de data asta, în absența unui stimul vizual. Fiecare participant a fost liber pur și simplu să stea în întuneric, să își imagineze, să asimileze, să fie cu sine într-un spațiu comun, auzind aceleași sunete. Fascinația jocului cu sunet continuă - revin cu texte și surprize în acest sens.
Ultimul eveniment despre care am ales să scriu în prezenta meditație asupra ultimelor luni este proiecția filmelor studenților Facultății de Teatru și Film din anul II, secțiile română și maghiară, care a avut loc la Cinema Victoria, în 10 februarie 2025. După cum am menționat deja, aici s-au regăsit și cele trei proiecte la care am lucrat: Mourning Routine (regia Matei Filip), Cum să îți omori vecinii în 3 pași simpli (regia Endre Szasz) și Paranoia (regia Mihai Șaramet). La toate cele trei scurtmetraje am fost susținută eroic de către Anda Pășcuță, colegă de LiterNet și cel mai rezistent asistent de producție din univers. Pe lângă colaborarea cu cei trei regizori cu estetici complet diferite care a fost o experiență extrem de nouă și utilă pentru mine, slăbiciunea mea este imaginea, motiv pentru care îi menționez special pe cei trei directori de imagine, Mircea Drăgoi, Andrei Faur și Andrei Moldoveanu, pe care mă bucur etern că am avut ocazia să îi văd făcând ceea ce adoră în cadrul proiectelor. Și nu în ultimul rând, am avut plăcerea să cunosc persoanele pe care mi le doresc în toate echipele de filmare, prin prisma responsabilității, creativității și respectului pe care îl au față de munca departamentelor în care activează: Luca, Maria, Lucas și Mara, cu mențiunea că lista poate și va continua în următoarele mele scrieri, pe care mi le propun periodice, pentru a nu avea vreodată impresia că sunteți singuri - imaginați-vă că aici se vede fotografia legendară cu David Lynch cu ochelari de soare în care viitorul arată foarte luminos... To be continued.
*