Dileme de dramaturg

De peste patru decenii, cred în puterea cuvântului care emană de la masa de lucru a dramaturgului, trece prin filtrul regizorului, se cere încarnată numaidecât de actor, pentru a fi sorbită, în final, de spectator. Ceea ce nu mă împiedică să afirm că meseria de dramaturg este și una ne-norocită, adică are o legătură cu norocul care deseori nu vine... Și mai este pusă și sub semnul lui Sisif!

Norocul este un termen vag, misterios, irațional, dar intervine puternic în viața oamenilor de teatru și mai ales a dramaturgului. Dacă ai norocul de a întâlni, când ești autor de piese de teatru, regizorul potrivit, începi să exiști. Altfel, aștepți. Sau, ca Sisif, te lupți ca să deschizi porțile scenei pentru textele tale. Iar drumul cuvântului, de la dramaturg la public, este lung și capricios, iar de cele mai multe ori textul îi revine înapoi autorului tot așa cum lui Sisif i se rostogolea bolovanul împins din greu pe vârful muntelui.

Meseria de dramaturg este deci ne-norocită și sub semnul lui Sisif, dar și foarte frumoasă, recunosc. Pentru că atunci când cuvântul ajunge, în sfârșit, pe scenă și în sala de spectacol, emoția este enormă. Spun emoția și nu satisfacția, întrucât satisfacția poate deseori contrazice emoția.

Cine este doar autor de piese de teatru și, din diferite motive, nu și le montează singur se mai află, de la bun început, în poziția de cerșetor. Cuvintele dramaturgului cerșesc întotdeauna încarnarea, iar lanțul încarnării este lung: regizorul, directorul teatrului, actorul, scenograful, creatorul de lumini și de sunet etc., câte verigi nu se interpun între demersul meu de la masa de lucru și destinatar, adică publicul!

Dintotdeauna, scriind teatru, am fost convins că scriu literatură. Sigur, literatura cerută de scenă este puțin altfel decât cea scrisă pentru a fi citită de oameni în singurătatea lor. Romanul își conține, într-un fel, scenografia, iar autorul interpretează el însuși toate rolurile în cursul narațiunii. Scriind teatru, am încercat să las mereu un spațiu de libertate cât mai mare pentru ceilalți co-autori ai viitorului spectacol, pentru regizor și actori în special. Unul dintre editorii mei din spațiul francofon, Emile Lansman, a publicat sute de texte și pentru acei iubitori ai genului literar numit dramatic, deci pentru oameni care își cumpără o piesă, se instalează într-un fotoliu și o citesc în singurătatea lor creatoare. Dar editorii precum Emile Lansman sunt puțini.

Dacă mă gândesc bine, în toți acești ani am avut o atitudine iremediabilă de autor de modă veche față de textul dramatic, în sensul că am considerat fiecare piesă ca fiind o bază literară pentru fenomenul mult mai complex numit spectacol. Autorul de modă veche (fie-i iertat păcatul!) crede ca un nebun în puterea cuvântului, în calitatea mesajul emanat dintr-o poveste și în emoție ca singura formă interesantă de transmitere a unei informații sau a unui mesaj într-o sală de spectacol. De multă vreme însă îmi dau seama că, din ce în ce mai mult, arta spectacolului se desprinde de rădăcinile sale literare. Va trebui, în curând, să recunoaștem cu simplitate că autorul de teatru de modă veche și regizorul de modă nouă (mai precis regizorul de imagine) practică două meserii diferite. Regizorul de imagine nu mai are nevoie de cuvânt, și nici măcar de o bază literară pentru spectacolul său. În orice caz, regizorul de imagine nu mai povestește o poveste, iar cuvântul, dacă intervine în spectacol, nu este decât incantare, bolborosire, pretext sonor, aluzie la limbajul articulat și la falimentul gândirii.

Trebuie să recunosc însă că, de multe ori, am fost emoționat în fața unor spectacole bazate exclusiv pe zgomote, mișcare și imagine. Există, în unele dintre aceste spectacole, un mesaj visceral puternic. Am fost emoționat în fața acestor declanșări de energii tot așa cum, în natură, suntem emoționați uneori de o furtună, de o avalanșă sau de o ploaie cu grindină. În plus, astfel de spectacole amintesc că spiritul avangardei nu a murit, iar de multe ori ele povestesc o căutare, o nemulțumire, un eșec...

În definitiv, e loc pentru toată lumea pe scena mare a experiențelor teatrale și vizuale. Da, numai că uneori prea mult experiment rimează cu impostura. Am asistat, în Franța, la un moment dat, la un fel de revoltă a dramaturgilor împotriva regizorilor. Dramaturgii au cerut în cor să fie repus în drepturi cuvântul. Prin 2002 sau 2003, unul dintre cei mai afirmați autori francezi contemporani, Serge Valletti, a publicat un articol extrem de virulent la adresa "regizorilor impostori". Pentru Valletti, un regizor devine impostor în momentul în care își bazează întreaga carieră exclusiv pe montarea clasicilor, pe adaptarea marilor mituri ale umanității și pe super-producții sută la sută vizuale, din care cuvântul este evacuat ca un grăunte impur. Serge Valletti nu contesta forța, frumusețea sau interesul acestor spectacole, el spunea doar că din ce în ce mai mulți regizori au învățat care este "rețeta" rapidă a succesului (inclusiv internațional) în teatru. Iar "rețeta" este de a nu asuma riscuri estetice montând autori noi, ci de a revizita la infinit clasicii și marile mituri, și de a da prioritate imaginii, muzicii, sunetului și efectelor speciale, altfel spus, unui limbaj emoțional fără cuvinte, universal de altfel și ușor exportabil, un limbaj care nu mai presupune nici o descifrare la nivelul creierului, pentru că trece deja gata digerat în stomac, fiind captat de aparatul emoțional periferic al omului.

În ciuda acestor dileme, dacă ar fi să iau viața literară de la început, tot așa aș face: aș scrie cu pasiune teatru. A fi dramaturg înseamnă și o aventură umană excepțională, tocmai datorită faptului că ai nevoie de ceilalți pentru a exista.


Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, coordonat și prezentat de Liviu Malița, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/produs/sa-nu-privesti-inapoi/.