04.10.2007
Nu poţi să fii cronicarul propriului concert. Rişti de cele mai multe ori să te plasezi la extreme în ceea ce priveşte judecata evoluţiei tale sau a grupului de muzicieni din care faci parte. De aceea, pentru a povesti totuşi ceea ce mi s-a întâmplat voi apela la o pagină dintr-un jurnal fictiv.

Sfârşit de septembrie 2007. Mă găsesc în onoranta situaţie de a participa la Festivalul internaţional de muzică contemporană "Toamna Varşoviană", aflat la cea de a... cincizecea ediţie. Colegii mei din grupul Pro Contemporania, Irinel Anghel şi Andrei Kivu, erau pentru a doua oară invitaţi la acest festival, una dintre cele mai importante manifestări de gen din lume dedicate muzicii noi. Sorin Romanescu şi subsemnatul, Virgil Oprina, eram însă pentru prima dată nu doar la festival, ci şi în oraşul Varşovia.

Greu să scrii despre Varşovia după ce vii dintr-un Bucureşti în prag de colaps din punctul de vedere al traficului, sufocat în consecinţă de o poluare severă cauzată de lipsa de vegetaţie şi de cele (doar?) un milion de maşini. Oraşul Varşovia se află exact la polul opus. Aproape ras de pe faţa pământului în timpul războiului, a fost reconstruit cu viziune, astfel că acum încântă ochiul bucureşteanului hăituit de propria neputinţă, prin spaţiile largi - aproape americane - prin mulţimea parcurilor, lipsa prafului şi o populaţie de doar un milion cinci sute de mii de locuitori nu lipsiţi de griji, dar preponderent calmi şi politicoşi.

Despre festival şi modul superlativ în care vom fi trataţi ne povestiseră Irinel Anghel şi Andrei Kivu care culegeau acum, prin cea de a doua invitaţie - unicele prezenţe româneşti ale ediţiei, de altfel - roadele unei prestaţii considerate o adevărată revelaţie cu ocazia primului lor concert la Toamna Varşoviană. Din punct de vedere tehnic, proiectul nostru intitulat Electric Pro Contemporania este unul destul de (dacă nu chiar foarte) complicat. Poate de aceea nu a fost niciodată onorat la parametrii maximi în concertele susţinute în ţară. Cât priveşte muzica, piesele fiecăruia dintre noi care au format programul concertului, propun un discurs predominant improvizatoric, adaptat la o schemă care urmăreşte ilustrarea, într-un amestec cât mai atractiv dintre concret şi figurat, a unor stări sau concepte concretizate în titluri precum Electro-Trance, Desperado, Anoxia, Electro State of Mind sau Toys R Us. Altfel spus, o muzică de nişă, chiar de underground pentru publicul larg, solid ancorat în principii, tabieturi şi tabu-uri.

Acestea fiind premizele, faptele au fost seci, dar pline de învăţăminte cel puţin pentru noi, cea de a doua echipă românească inclusă în istoria de cincizeci de ani a festivalului. În ciuda complexităţii tehnice care includea computere, instrumente electrice, o mulţime de efecte de tip analog şi digital, voci, jucării muzicale şi câte şi mai câte, sunetul a fost impecabil; deşi programat la ora 22.30 într-o seară de duminică spre luni, sala de peste două sute de locuri a fost plină; "factorul local" - atât din partea festivalului cât şi din partea Institutul Cultural Român din Varşovia - a fost la înălţime prin eficienţa, amabilitatea şi discreţia demersului organizatoric.

Cât despre modul în care am cântat şi despre impresia produsă de mesajul nostru artistic, acestea au fost simţite de noi acolo, pe viu, de-a lungul unor lungi minute pe care nu le vom uita pentru mult timp şi, în altă ordine de idei, vor putea fi citite pe internet de cei curioşi în publicaţiile de specialitate nu doar din Polonia, ci şi din alte multe ţări ale lumii. Pentru că, în mod tradiţional, la acest festival participă şi un contingent semnificativ de jurnalişti străini.

Şi mai era ceva. Din avion Polonia se vede ca o ţară pe jumătate acoperită de păduri.

0 comentarii

Publicitate

Sus