Doru Vatavului este nominalizat la categoria cel mai bun text dramatic românesc montat în premieră absolută pentru Rătăcirea, în regia lui Irisz Kovacs, produs de Asociația Pro Teatru Zalău. La 30 de ani, maramureșeanul din Târgu Lăpuș e, deopotrivă, inginer software mutat de la Cluj la București și unul dintre cei mai promițători, complecși și surprinzători dramaturgi contemporani, montat în teatre din Sfântu Gheorghe, Galați, București și, desigur, Zalău.
Mihai Brezeanu: Doru, apariția ta în lumea dramaturgiei românești i-a luat pe mulți prin surprindere. Lumea, nici chiar cea teatrală, nu prea știe de unde vii, ce studii și ce ocupație ai și de unde ți se trage pasiunea și meșteșugul de a scrie teatru. Ne ajuți, rogu-te, cu o succintă autobiografie?
Doru Vatavului: Dacă ar fi să mă întorc pas cu pas până la momentul zero, cred că aș fi cu camera foto în mână, acum vreo zece ani, la unul dintre spectacolele din cadrul festivalului Temps d'Images, la Fabrica de Pensule din Cluj, având revelația că teatrul poate fi puternic, proaspăt, curajos, politic, sexy. Atunci mi-a încolțit prima oară gândul că mi-ar plăcea să fac parte din lumea asta, deși părea departe de mine și greu de pătruns, așa cum s-a și dovedit a fi. Eram voluntar la festival, în primul rând, ca să mai fac și altceva în afară de facultate. Eram la politehnică (n.r. Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca - UTCN), la Calculatoare, și îmi mânca tot timpul. Am terminat facultatea, m-am și angajat în domeniu, dar de la teatru n-am mai plecat.
Tot la Temps d'Images m-am împrietenit cu cei de la Reactor. Am început să fac fotografii la spectacolele lor și, fără să-mi dau seama, să mai fur meserie de pe acolo. Peste vreo doi ani, am rugat-o pe Leta Popescu să mă lase să stau la repetiții și să-mi iau notițe. Ea a zis că nu mă lasă decât dacă fac ceva util și m-a invitat să-i fiu asistent de regie și să fac montajul video din spectacolul pe care îl monta atunci, (In)corect (n.r. premieră: februarie 2020). Când m-a prezentat actorilor, le-a spus că sunt student la film. Am anunțat-o apoi, într-o pauză, că a înțeles greșit, că eu sunt programator, dar aș vrea să dau la film. (In)corect rămâne printre cele mai importante experiențe formatoare pentru mine.
După facultatea groaznic de grea și inutil de lungă, n-am mai vrut să văd școală. N-am mai dat la film, am decis să mă dezvolt pe cont propriu. Citeam tot ce găseam despre scris, mă uitam la toate masterclass-urile, îmi luam notițe, mă obligam să o fac zilnic. Apoi, am aplicat la toate rezidențele, call-urile și concursurile, fie ele de film, teatru, proză sau fotografie, și eram respins peste tot. Așa am ținut-o trei-patru ani. Până când, prin 2021, am început să vin cu propuneri mai bune, sau să învăț cum să scriu aplicații mai convingătoare, pentru că, în anul acela, am început să fiu acceptat.
Am fost selectat la rezidența de scurtmetraje The Script Contest, la rezidența de lungmetraj New Draft și am câștigat concursul organizat pe atunci de HBO, Write a Screenplay For Generation Z, cu un scenariu inspirat din propria mea adolescență trăită într-un oraș mic. Primul meu gig, cum s-ar zice, a fost să scriu un serial pentru HBO, ceva ce nu a încetat niciodată să mi se pară ireal. În anul următor, HBO România s-a închis, lucru care m-a dărâmat o vreme (n.r. serialul nu a fost produs), dar apucasem să avansez cu proiectul și să învăț multe din experiență.
În paralel, publicasem și proză scurtă în antologia KIWI de la Polirom (n.r. editor: Marius Chivu; în ediția din 2022 a apărut O gură de aer proaspăt, debutul în proză al lui Doru, iar în ediția din 2023 a fost inclusă proza Doamna Daria și Piciorul Păros). Lucrurile începeau să se lege. De asemenea, m-am bucurat enorm când am fost acceptat la Drama 5, în 2021, era a treia oară când aplicam.
M.B.: Am înțeles că experiența studenției la o facultate inginerească te-a lecuit de dorința de a mai deveni student și în domeniul teatral, n-ai idee ce mult ce empatizez cu tine:). Totuși, sunt curios, câtă vreme ai profesat ca inginer software? Acum, te-ai lăsat de tot de meseria de bază și ești dedicat 100% scrisului?
D.V.: Ca majoritatea scriitorilor români pe care îi cunosc, am nevoie de un alt job ca să-mi plătesc facturile. Așa că încă profesez, abia recent am trecut pe un program part-time, să-mi fac mai mult timp pentru scris.
"În anul următor ar trebui să lucrăm aproape tot timpul, oare e bine că le legăm așa? Dacă obosim și ies prost?"
M.B.: Ai pomenit de Drama 5, excelentul program de rezidențe Drama 5 organizat anual de Reactor de creație și experiment din Cluj, eu fix de ediția din 2021 asociez debutul tău în dramaturgie. În volumul publicat de LiterNet în siajul rezidenței, ți-a apărut piesa Disco regret, textul pe care avea să îl monteze 2 ani Irisz Kovacs la Teatrul Metropolis.
D.V.: Așa e. Irisz era în public la lectura cu prietenii Reactor organizată la finalul rezidenței. Mi-a spus că a simțit că textul meu e despre părinții ei și că și-ar dori să-l monteze cândva.
M.B.: Pentru că am amintit de Irisz, e necesar să spun că e colaboratorul tău teatral cel mai semnificativ. În afară de evocatul Disco regret, ați mai lucrat împreună (tu, dramaturg, ea, regizoare) alte 5 spectacole în 2 ani: cerul (hartă către casă) la Teatrelli (premiera versiunii work-in-progress: mai 2023), familie normală.jpeg la Apollo 111 (premiera: septembrie 2023), Sakura Sandwich la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe (premiera: octombrie 2023), Rătăcirea, producție Asociația Pro Teatru Zalău (premiera: august 2024) și Centrul Central (premiera: octombrie 2024) la Teatrul de Comedie. Care e istoria acestui parteneriat unic în peisajul actual teatral? Ce merge atât de bine, încât produceți lucruri faine pe bandă rulantă?
D.V.: Ne-am întâlnit prin prieteni comuni și am simțit instantaneu genul acela de chimie pe care o ai cu cineva de parcă vă știți de o viață. Ea lucra atunci la un proiect foto cu portrete ale chiriașilor din Cluj și a doua zi a venit la mine acasă să mă fotografieze. Apoi, a început pandemia și nu prea am mai ținut legătura până la lectura cu Disco Regret.
După lectură, am luat prânzul împreună și i-am dat să citească vreo două scurte povestiri de-ale mele, printre care și familie normală.jpeg, în timp ce așteptam mâncarea. "Nu vrei să scrii o piesă pornind de la asta?", m-a întrebat. Ceea ce m-a încurajat să-i povestesc și alte idei. A fost un prânz productiv, trei dintre idei aveau să ajungă spectacole, dar, până acolo, cale lungă. Am scris Disco Regret, familie normală.jpeg și Centrul Central înainte să ne accepte cineva vreo propunere. Eu mai aveam momente în care credeam că nimic n-o să se materializeze vreodată, dar, când primeam pdf-ul de la Irisz cu viziunea ei regizorală, cu schițele de decor și de costume, era un fel de premieră imaginară, destul încât să mă motiveze să dezvolt următorul text, în ciuda refuzurilor.
În aceeași zi în care a căzut serialul de la HBO, am aflat că a primit undă verde Centrul Central la Teatrul de Comedie. Apoi, miraculos, au început să-și găsească locul toate celelalte proiecte. Câteva luni mai târziu, scriam Sakura Sandwich când m-a sunat Irisz să mă întrebe cum facem cu calendarul. "În anul următor ar trebui să lucrăm aproape tot timpul, oare e bine că le legăm așa? Dacă obosim și ies prost?". Am concluzionat că suntem tineri, acuma-i momentul, dacă e s-o sfeclim, măcar ne facem mâna.
Au urmat șase spectacole, unul după celălalt, aproape fără pauză. Ne-am mutat împreună dintr-un oraș în altul, timp în care s-a sedimentat o prietenie frumoasă și puternică pentru care sunt extrem de recunoscător. Nu știu ce-o face să funcționeze atât de bine, glumim uneori că e fiindcă am citit amândoi aceleași romane fantasy în adolescență în loc să citim literatură universală, dar sigur e mai mult decât atât, sunt momente în care suntem atât de in-sync încât e bizar. Aș descrie prietenia și colaborarea cu ea ca pe un fel de mega-expediție în care explorăm viața, încercăm să înțelegem câte ceva din haosul ei, ne întrebăm ce înseamnă să fii om în timpurile noastre, tragem concluzii, ne răzgândim, lansăm ipoteze de la unul la celălalt și apoi către public, sperând ca unele dintre măruntele noastre descoperiri să ajute, într-un fel sau altul. Pe măsură ce înaintăm în vârstă și avem mai multe experiențe de viață, subiectele și interesele se diversifică la rândul lor.
"Eugen Jebeleanu spune că sunt un actor bun"
M.B.: Dacă Irisz se ocupă de regizarea pieselor tale, tu ai ales să îți faci debutul în regie pe un text de Cosmin Stănilă, Cum s-a îndrăgostit domnul Gherase de Clara Smith (premieră decembrie 2023 a Naționalului clujean), care, culmea, a fost și el nominalizat la categoria cel mai bun text dramatic românesc montat în premieră absolută în cadrul Galei 2024 a Premiilor UNITER. Cum a fost să fii regizor? Te bate gândul să încerci și actoria?
D.V.: Spectacolul de la Cluj e unul dintre proiectele de care sunt cel mai mândru. E deosebit textul lui Coco, la granița incertă dintre ficțiune și realitate, o zonă care mă interesează în mod special. A fost o plăcere să-i fiu alături într-un proces de-a dreptul unic. Mi-a plăcut să fiu regizor și îmi doresc să mai regizez, dacă s-o mai ivi ocazia. Ca dramaturg, de obicei sunt prezent la repetiții. Îmi văd de treabă, că am destulă, însă uneori mi se mai întâmplă să mă simt ca și când m-a chemat un prieten la el acasă să ne jucăm pe calculator și se joacă doar el - deși clar el e mai bun și mă mulțumesc și cu privitul. Mă bucur că am avut ocazia să joc și eu o tură.
Pe scenă am urcat o dată, într-un spectacol lectură regizat de Eugen Jebeleanu, într-un atelier de artă performativă, la Casa Tranzit, la Cluj. De atunci, zic cu fiecare ocazie că Jebeleanu spune că sunt un actor bun. Zic și aici, să fie public. Acuma, nu știu de ce nu mă cheamă la niciun casting...
M.B.: Dacă nu Eugen, măcar Irisz, nu :)?
D.V.: Nici ea nu mă cheamă, din păcate.
"Am gândit Rătăcirea ca pe o versiune proprie a mitului Fetei Pădurii"
M.B.: Ajungem, în fine, la motivul-princeps al acestui interviu: textul Rătăcirea. Cum s-a născut textul ăsta? Ce a fost mai întâi: piesa sau invitația lui Darius Prodan de a monta la Zalău, orașul fără teatru, dar mai prezent în portofoliul de premii & nominalizări UNITER decât multe alte orașe cu, teoretic, instituția numită teatru?
D.V.: Am o notiță din 2016 în folder-ul meu cu idei, cu titlul Fata Pădurii, care se voia a fi atunci un scenariu de scurtmetraj folk horror, sub influența lui The VVitch al lui Robert Eggers. Când m-a sunat Irisz, în 2024, să scriu ceva pentru Zalău, orice, m-am gândit imediat la ea, deși rămăsese îngropată în arhivă.
Zalău părea locul potrivit în care să dezvolt povestea pentru că e o zonă în care mitul încă circulă. Eu îl știu de mic, Fata Pădurii e una dintre poveștile de groază cu care ne speriau copiii mai mari, doar că la noi, la Târgu Lăpuș, îi ziceam Huceana. Când am reluat cercetarea pentru piesă, am mers mai adânc. Am luat la rând toate cercetările etnografice și toate mărturiile sătenilor legate de Fata Pădurii care mi-au ieșit în cale.
E prima oară când intru în contact cu mitologia mai pe îndelete și intuiesc că e un punct de turnură. Am rămas fascinat de forma aceasta de storytelling, în care nu există autor, în care oricine poate contribui cu propria versiune a poveștii, în care sunt permise contradicțiile, în care fiecare narațiune e doar o parte din narațiunea cea mare, care n-are margini bătute în cuie. Povestea are o formă vie, e ca o rețea infinită prin care cititorul își face propriul drum, e un format inerent interactiv.
Felul în care eu voi parcurge povestea Fetei Pădurii va fi diferit de felul în care o vei face tu, autoritatea unui creator e pusă în mâinile cititorului care se plimbă de bună voie, după bunul plac și ghidat de interesele personale, lucru care face lectura să se simtă ca o căutare proprie, o investigație. Mi se pare o formă atât de avansată față de orice text mărginit. O simt mai adevărată, mai aproape de felul în care percepem realitatea, chiar dacă are de-a face cu fantasticul.
Otilia Hedeșan, una dintre etnografele pe care le-am citit, scria despre caracterul difuz al mitologiei și spunea că e ca în cazul hotărârii hotarului la sat. Un singur sătean nu decide singur hotarul, e ceva ce se naște și există în conștiința colectivă a satului.
Am gândit Rătăcirea ca pe o versiune proprie a mitului, care să-și găsească locul în acest univers. Mi-am dorit să extind acest hotar respectând mitologia existentă, însă încercând totodată să exploatez potențialul ei politic latent, prezent printre nodurile rețelei de narațiuni.
Caracterul ecofeminist al mitului mi se pare limpede - natura e o forță care se va întoarce împotriva omului atunci când el va încerca să o controleze cu orice preț, fără să o respecte, iar femeia, prin intermediul naturii, își găsește puterea în stratul fantastic pentru că, în realitatea satului, puterea îi aparține exclusiv bărbatului. Totuși, având în vedere că mitologia e un sistem care permite și încurajează diversitatea, n-am vrut să rămân îngrădit de această binaritate. Răspunsul l-a adus o altă variantă a mitului, una dintre cele mai răspândite, în care Fata fură copiii lăsați nesupravegheați și îi înlocuiește cu ai ei, monstruoși, diformi, inumani. E o metodă străveche prin care oamenii își explicau existența copiilor care nu se încadrau, dintr-un motiv sau altul, în normele societății. Pentru mine, povestea asta e despre queerness, în sensul larg, despre otherness, despre a fi altfel. E partea din mit pe care mi-am dorit să o întorc pe dos, să o combat, să încerc să-i fac puțină dreptate.
În ziua de astăzi, când folclorul și tradiția sunt folosite ca instrumente de propagandă fascistă, valorificarea acestui alt tip de potențial mi se pare cu atât mai necesară. Asemenea mitologiei, o singură versiune nu poate revendica adevărul absolut. Adevărul e mare, e un ansamblu de versiuni cu margini difuze.
Legat de formă, am știut mereu că piesa trebuie scrisă în dialectul ardelenesc cu care am crescut. A fost textul care a curs cel mai ușor, chiar dacă e cel pentru care am făcut cea mai îndelungată cercetare, că e un "grai" pe care îl stăpânesc și pe care încă îl folosesc cu familia și cu prietenii de acasă. De asemenea, a fost prima oară când am scris cântece, o zonă în care m-am simțit neașteptat de confortabil. Muzica e principala mea sursă de inspirație și mi-a plăcut provocarea de a scrie versuri în stilul cântecelor artistelor mele preferate, doar că în format folcloric și pă ardelenește.
M.B.: Care sunt artistele tale preferate?
D.V.: Caroline Polachek. Charli XCX (porecla spectacolului nostru e Bratacirea, că l-am făcut în brat summer). Arca. Cassandra Jenkins. Mitski. fka twigs. Rosalia. Oklou. Chapell Roan. Clairo. Lorde. Gata, că m-am cam lungit deja.
"Nominalizarea la Premiile UNITER mă face să mă simt mai puțin outsider în breaslă"
M.B.: În mod normal, scrii textele acasă și le predai regizorilor sau lucrezi împreună cu aceștia și cu restul echipei artistice la scenă?
D.V.: Metoda la care am ajuns acum e un fel de hibrid între cele două. Vin cu un prim draft la lectură, dar îl printez treptat. În timp ce se repetă prima treime, în funcție de ce descopăr la scenă, o modific pe a doua, și tot așa. Se întâmplă și să scriu de la bun început cu distribuția în minte. Așa am făcut la Bujor (n.r. regia Leta Popescu, premieră iulie 2023 a Teatrului Dramatic Fani Tardini Galați), la Rătăcirea și la textul pe care îl scriu acum, Anticlimax (n.r. regia Bobi Pricop, viitoare premieră a Teatrului Dramaturgilor Români).
M.B.: Ce zici de nominalizarea asta Premiile UNITER, te așteptai? Ți se pare relevantă categoria "cel mai bun text dramatic românesc montat în premieră absolută", e ok că s-a renunțat la "cea mai bună piesă românească a anului"?
D.V.: Adevărul e că speram în secret să primească un soi de recunoaștere spectacolul nostru, să intre în circuitul teatral, să-l vadă mai mulți oameni. Pe plan personal, e în primul rând un impuls de încredere binevenit și mă face să mă simt mai puțin outsider în breaslă. Îmi dă energie să merg mai departe pe drumul ăsta.
Mă bucur că există categoria. Mi se pare firesc, nu înțeleg de ce a apărut atât de târziu, doar textul stă la baza spectacolului.
M.B.: Ar fi important să existe și o categorie pentru cele mai bune texte publicate în premieră, dar încă nepuse în scenă?
D.V.: Nu știu, cred că e important să existe mai multe texte publicate, întâi.
"Cred că trebuie să ne facem un pic de loc acum, să obișnuim publicul și cu povești contemporane"
M.B.: Crezi că se montează suficientă dramaturgie contemporană românească, ai senzația că regizorii și/sau directorii de teatre au deschidere față de piesele noi locale?
D.V.: Cred că piesele clasice și bine-cunoscute de către public sunt ținte mai sigure. Cu dramaturgia contemporană e la risc, asta e ceea ce aud eu, aflat la capătul telefonului fără fir care duce la directorul de teatru. În unele părți, deschiderea există, în altele, mai deloc, după cum se vede cu ochiul liber pe repertoriile teatrelor.
Mi se pare mai degrabă un spațiu greu de pătruns decât unul în care există vreo cerere pentru texte noi. Dar eu n-am o problemă să bat la uși dacă e cazul. Cred că trebuie să ne facem un pic de loc acum, să obișnuim publicul și cu povești contemporane. Cred că funcția teatrului de a porni dialoguri pe teme actuale e foarte importantă. Sigur că rezultatul se poate obține și reinterpretând Shakespeare și Cehov în fiecare an, dar ar fi păcat să nu dăm o șansă și autorilor care simt realitatea lumii în care trăim pe pielea lor.