Nu știu de ce, nu reușesc să mă odihnesc cum trebuie de când am venit aici. Și nu e doar diferența de fus orar. De cum închid ochii, mă năpădesc gândurile.
Mă gândesc la primul pas pe puntea navei, acum nici nu mai știu câte zile, pare de atunci o veșnicie, și la șocul pe care l-am avut. Rememorez pas cu pas drumul de la scară până în cabina, rugina care acoperă toată puntea, holurile cu linoleum rupt, scările înguste, gresia spartă din băi. Căldura imposibilă din compartimentul motoarelor, cu toate ventilatoarele mergând, aerul fierbinte care îmi ardea ochii, efectiv, senzația de claustrofobie între echipamentele înghesuite și așezate aparent fără vreo noimă în compartiment. Nu pot scutura sentimentul că m-am întors cumva în timp, acum 24 de ani, când am plecat prima dată și toate navele arătau așa.
Tot de când am venit, mă lupt cu virusul vieții, luat nu știu de unde. Nu numai eu, aproape tot echipajul îl avem. Eram mai puțini la început, dar apoi l-a luat și bucătarul și a fost de-ajuns să strănute odată în ciorbă, presupun. Aș râde dacă nu m-ar durea tot corpul, 20 de oameni carantinați în cabine, hrăniți la ușa cu cartofi fierți de singurii doi care au scăpat de boală.
Dorm ars de febră și de regrete... tardiv, am intrat în horă, trebuie să joc.
Cu greu deschid ochii dimineața. Oricum, somnul vine și pleacă toată noaptea, așa că atunci când îmi sună alarmă sunt deja treaz. Totuși, mai stau cu ochii închiși o perioadă. Pe pleoapele închise, imaginile care se derulează sunt de acasă, ca un film care nu aș vrea să se mai termine. Nu vreau să fac loc realității, nu încă.
Îmi amintesc că acum aproape 24 de ani, când am pășit prima dată pe un vapor, îmi lua ceva timp să mă dezmeticesc dimineața, să îmi dau seama unde sunt. Mereu mă trezeam speriat cumva, cu inima bătându-mi nebunește. Aveam o cabina mică, fără baie, pe o punte unde nu mai stătea nimeni. Pe vremuri, navele erau făcute pentru echipaje de câte 50 de oameni, iar atunci când am plecat eu prima dată, un echipaj avea jumătate din numărul asta. Era atâta liniște la mine pe punte, nici un pas, nici o voce, doar zgomotul motorului răzbătea prin tablă groasă. Parcă aș fi fost pe o nava părăsită, pășeam timid spre baia comună, cu teamă, să nu tulbur liniștea cu zgomotul pașilor mei.
Niciodată nu m-am simțit "acasă" la bordul vreunei nave. Iubeam, iubesc marea și marinăria, ardeam de nerăbdare să văd locuri noi, să mă văd în mijlocul oceanelor, să mă închipui un explorator faimos, pe cale să descopere cine știe ce ținut necunoscut, dar nu am simțit vreodată că "aparțin" de vreo navă. Îmi amintesc de toate, în detaliu, știu și acum unde erau așezate toate echipamentele, în ce culoare erau vopsite, de unele mă leagă amintiri tare frumoase, de altele unele dureroase, la propriu. Fiecare navă înseamnă ceva pentru mine, un reper în viață, pe fiecare o pot asocia cu ceva anume, de pe fiecare am măcar o poveste care ar merita spusă la un moment dat, și alte povești care e mai bine să rămână nespuse.
Mă rog, cum spuneam, pe niciuna nu am simțit-o "acasă". Acasă mi-a fost casa, acolo, departe. Precum firul Ariadnei care l-a ajutat pe Tezeu să-și găsească drumul prin labirintul Minotaurului, dorul de "acasă" m-a ajutat mereu să-mi găsesc drumul înapoi. Chiar și atunci când nu era nimeni să mă aștepte, când "acasă" era doar o idee, un concept mai mult decât un loc anume. Cu atât mai mult acum... acum, firul e mult mai puternic și e legat direct de suflet. Și cu cât e mai mare distanță, cu atât îl strânge mai tare. Și-i simt fiecare vibrație, și știu că acolo, departe, la celălalt capăt al firului, "Ariadna" mea simte la fel și mă așteaptă.
Acasă nu e doar un loc din lemn sau piatră, nu e doar iarbă crudă de primăvară, nici apa Moldovei, nici culmea Rarăului. Acasă e alt suflet, prins de același fir. Acasă este un zâmbet cald, o mâna mică într-a mea, o îmbrățișare, patru boticuri umede de căței dându-și rând la mângâiat. Acasă este iubire.
Zâmbesc și deschid ochii.
Sunt gata...
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
