Csongor Zsolt Nagy (49 de ani) este nominalizat la categoria cel mai bun actor în rol principal pentru rolul titular din Richard al III-lea în regia lui István Albu, producție a Teatrului de Nord Satu Mare - Trupa Harag György. Seara în care am văzut acest spectacol e genul de seară pentru care s-a inventat mersul la teatru.
Mihai Brezeanu: Csongor, pentru foarte mulți dintre oamenii care se interesează, an de an, de premiile UNITER, apariția numelui tău în lista de nominalizări a fost o surpriză. Lumea, mai ales cea de la sud de Carpați, nu te prea știe. Aș vrea, pentru început, să parcurgem traseul tău profesional. Ești născut în Sfântu Gheorghe, în 1975, și ești absolvent de Artele Spectacolului (Actorie) al Facultății de Arte în Limba Maghiară din cadrul Universității de Arte din Târgu Mureș. Cum de te-ai hotărât să faci teatru?
Csongor Zsolt Nagy: În 1994, am terminat, la Sfântu Gheorghe, Liceul Székely Mikó Kollégium, profil limbi străine (engleză-franceză). Inițial, "planul" era să îmi continui studiile pe aceeași linie, limbi străine (maghiară-engleză), la Szeged, în Ungaria, dar, între timp, m-am răzgândit. Pe când eram încă în liceu, în 1993, Teatrul Tamási Áron din Sfântu Gheorghe a căutat dansatori pentru spectacolul Scripcarul pe acoperiș. Am fost distribuit, alături de alți colegi de clasă, în spectacol (n.r. premieră octombrie 1993, regia András Schlanger). Acolo s-a schimbat ceva. Atunci, m-am hotărât să îmi încerc norocul și să dau examen la Facultatea de Arte de la Târgu Mureș. Mulți actori m-au ajutat să mă pregătesc, Károly László, Árpád Zsoldos (cel care îl interpreta pe Tevye în Scripcarul), László Veress. A fost genial. Sunt foarte recunoscător pentru ajutorul lor. Ca urmare, imediat după bacalaureat, am și reușit să iau examenul de admitere la Mureș, de unde am absolvit în 1998.
M.B.: Primul tău angajament a fost la Teatrul Tamási Áron din Sfântu Gheorghe în 1998, unde ai stat doar un an. Apoi, între 1999 și 2002, ai avut dublă afiliere: Teatrul Municipal Csíki Játékszín din Miercurea Ciuc și Trupa Harag György a Teatrul de Nord Satu Mare. Ai optat apoi pentru Satu Mare unde ai rămas până în 2011. Ce a determinat acest traseu și cum de ai ales, până la urmă, Trupa Harag György?
C.Z.N.: În anul patru de facultate, am avut două oferte. Prima de la László Bocsárdi, directorul de la Tamási Áron, a doua din partea lui Miklós Parászka, directorul de atunci al Teatrului de Nord Satu Mare. M-am decis să mă duc acasă, la Sfântu Gheorghe. Însă, după o stagiune încărcată, m-am răzgândit. Am fost întrebat de multe ori de ce am luat această decizie, de a pleca după doar un singur an, când actorul încă e foarte fraged, ar fi bine să mai învețe, să stea, să se uite, să joace. Sincer să fiu: nu știu! Am simțit nevoia unei schimbări. Dacă tot mă gândesc, cred că muzica, cântatul mi-au lipsit în perioada respectivă.
Așadar, m-am mutat la Satu Mare. Nu a fost ușor. Chiar de la început, am fost rugat să înlocuiesc doi colegi plecați din trupă în două spectacole active din repertoriul teatrului. Curând, s-a fondat Teatrul Csíki Játékszín din Miercurea Ciuc. A fost înființat tocmai de directorul de la Satu Mare, regizorul Miklós Parászka, și de idolul meu de atunci, actorul László Hunyadi. A fost o deosebită onoare și plăcere să accept invitația lor de a fi și eu membru al acestui "experiment": cum se înființează un teatru municipal la începutul anilor 2000?
Nu a fost ușor. Nu vreau să intru în amănunte (lipsă de bani, oameni, aparatură etc.), a fost foarte greu, dar cu spectacole frumoase, precum Turandot, montat de Gavriil Pinte în 2001, în care am jucat Calaf, și Mateiaș Gâscarul în Țara Ciucului (n.r. premieră decembrie 1999, în regia lui István Bessenyei, pe un text scris de regizor alături de Zsigmond Móricz și Mihály Fazekas), în care am interpretat unul dintre primele mele roluri principale, Mateiaș Gâscarul. Rămâne o amintire plăcută din acei ani. Am reușit să petrec două stagiuni jucând paralel și la Satu Mare, și la Miercurea Ciuc. Tot respectul meu până în ziua de azi pentru Teatrul Csíki Játékszín, care de curând a împlinit 25 de ani. La mulți ani!
În ce mă privește, din 2001 până în 2011, am rămas la Satu Mare.
M.B.: În 2011, în urma unor probleme intens dezbătute în presa locală, tu, Gábor Rappert-Vencz și alți câțiva actori ați plecat din trupa sătmăreană. Ce s-a întâmplat atunci? Ce a urmat pentru tine? Când ai revenit la Satu Mare?
C.Z.N.: Mda... una dintre cele mai grele decizii luate în viața mea a fost să plec din Trupa Harag György în 2011. Hotărârea mea de a pleca a avut mai multe componente. Ars și epuizat timp de doi ani, plecarea mea și a colegilor mei, indiferent de cât de greu ne-a fost să luăm o asemenea decizie, a fost cea mai bună soluție. Au fost atunci două stagiuni foarte intense, aproape fără zile libere (50 de zile de lucru fără o zi liberă). În plus, am avut probleme în viața mea particulară. A fost sufocant pentru mine! Am divorțat și mi-am dat și demisia.
Au urmat doi ani fără muncă, în care am muncit ca staroste la nunți. Acești doi ani mi-au ridicat o dilemă morală deopotrivă folositoare și crudă: cum poate exista și rezista un actor care încă își iubește profesia? Cum îți asumi consecințele deciziei tale? Se poate fără teatru? Ei bine, nu!
Apelul lui Géza Bodolay, directorul artistic de atunci al Szegedi Nemzeti Színház / Teatrului Național din Seghedin, a fost ca un colac de salvare. M-a rugat să joc rolul principal în Bánk Bán de József Katona (n.r. premieră martie 2013). Tot în decursul aceluiași an m-a sunat și directorul artistic al Teatrului Tomcsa Sándor din Odorheiu Secuiesc, Csurulya Csongor, să mă întrebe dacă dorim, eu și soția mea (Regina Nagy, regizoare și fondatoarea Teatrului de Păpuși Brighella din Satu Mare), să fim colegi la Odorhei, unde am fi bineveniți! Am acceptat. Prin urmare, în perioada 2013-2015 am fost angajații Teatrului Tomcsa Sándor. Acolo s-a născut și fiica mea, colegii de acolo ne sunt prieteni chiar și în ziua de azi.
În 2015, pe când Regina era însărcinată cu fiul nostru, am avut de luat o decizie grea: unde stabilim familia? Am ales și ne-am întors la Satu Mare. Ca urmare, din 2015, suntem în Satu Mare.
M.B.: În 2023, regizorul István Albu a montat la Trupa Harag György Woyzeck de Georg Büchner, pe & cu muzică de Rammstein, interpretată live (vocal & orchestral) de actori. La finalul lui 2024, s-a întâmplat, cu același regizor, pe aceeași scenă, Richard al III-lea, pe & cu muzică de Doors interpretată live (vocal & orchestral) de actori. În cele două spectacole, ești Woyzeck & Till Lindemann și, respectiv, Richard al III-lea & Jim Morrison. Cum reușești să fii, deopotrivă, actor în unele dintre cele mai complexe și solicitante roluri din dramaturgia universală și vocal al unor dintre cele mai mari trupe rock ale tuturor timpurilor? Apropo, câte kilograme slăbești la o reprezentație cu Richard al III-lea?
C.Z.N.: Hai să răspund mai întâi la ultima întrebare: aproape două kilograme slăbesc. În timpul spectacolului, beau aproximativ 4 litri de apă plată. Asta în Richard al III-lea. Nici în Woyzeck nu a fost ușor, dar Richard e mai solicitant, atât din punct de vedere fizic, cât și psihic.
Concepția de a juca două roluri simultan necesită ceva timp din partea actorului să înțeleagă, pe de o parte, direcția, abordarea în joc a celor două caractere, și, pe de alta, felul cum se unesc sau se desprind unul de altul și în ce momente-cheie e necesar să fie efectuate aceste manevre. Nu trebuie uitat faptul că acest stil de interpretare trebuie să facă din spectacol un show pentru spectator, prin urmare trebuie să îi fie foarte clar actorului ce are de făcut.
O altă provocare a fost să vedem dacă acest plan, această dedublare Richard & Jim, funcționează și în practică. Ideea a fost bună, dar cum o putem pune în "funcțiune"? Vorbim, totuși, de două personaje istorice foarte diferite din multe puncte de vedere. Au ele totuși și puncte comune? Să nu uităm, e vorba despre Richard al III-lea (monarh englez din familia York, șchiop, cocoșat, plin de frustrări etc.) și despre Jim Morrison (muzician, poet, liderul formației The Doors, un simbol american al generației hippie). La o primă vedere, nu prea sunt puncte comune între ei. A le găsi punctele de intersecție a fost o provocare imensă, dar soldată cu un rezultat pozitiv, zic eu.
Am identificat, până la urmă, punctele cheie unde se întâlnesc mentalitatea și modul de gândire ale celor două personalități din două lumi (epoci, culturi etc.) total diferite. Ne-au ajutat mult, în primul rând, piesele Doors alese de regizor. Și cu asta am ajuns la o altă provocare de care am avut parte: mare parte a pieselor Doors din spectacol sunt piese clasice, epice, lungi. Oare funcționează în spectacol? Aici decide spectatorul.
Mie, de obicei, îmi plac provocările și, așa cum am tot menționat, acest spectacol a fost o mare provocare din toate punctele de vedere. Când îl joc, "I am getting hyped!", cum ar zice Jim (sau poate chiar și Richard
!). Simt cum curge adrenalina prin mine, sunt în extaz!M.B.: Care crezi că e cea mai mare asemănare între Richard și Jim?
C.Z.N.: Grea întrebare. Să le luăm pe rând. Richard/Jim reprezintă, întruchipează rebelul care este împotriva sistemului și a derulării obișnuite a evenimentelor. Lumea, oamenii sunt mulțumiți cu destinul lor, deși necesitatea unei schimbări a devenit strigătoare la cer.
În Richard al III-lea, familia regală vorbește despre pace, o pace fragilă, transparentă, cu un viitor nesigur, o pace cu care (aparent) ei sunt mulțumiți. Richard simte atât indiferența, cât și atitudinea fragilă și nesigură a celor din jur. Prin urmare, cu complicitatea publicului care va fi martor activ la planul lui, ia o decizie radicală. De la început până la sfârșit, Richard comunică cu spectatorii, le destăinuie cum intenționează să pună în practică planul lui diabolic de a deveni regele Angliei.
Jim Morrison, rebelul poet și cântăreț, fiul unui ofițer din armata Statelor Unite, decide să studieze filozofie și poezie și să fondeze trupa The Doors pentru a-și exprima dezacordul față de războiul din Vietnam. Deși aproape toate piesele The Doors sunt niște declarații de dragoste, complexitatea textelor lui Jim, care exprimă viziunea lui asupra lumii și frământările sale personale, depun mărturie despre dorința lui foarte adâncă, unică, complexă, dar și sensibilă în același timp, de a schimba lumea.
Punctele comune, principalele trăsături ale celor două personaje sunt determinarea și capacitatea de manipulare. Nu contează "prețul" schimbării dacă scopul urmărit e mai presus de orice. Nu contează nici dacă acest preț este viața însăși. Pentru a-și atinge scopurile, Richard se folosește de intelect pentru a-i manipula pe cei din jur, se folosește de interesele personale și de punctele slabe ale oamenilor din jurul său. La rândul său, Jim se folosește de textele pieselor, de poezie, de tipul de muzică foarte inedit și controversat prin intermediul căruia comunică cu publicul, și, nu în ultimul rând, de expresivitatea sa artistică, pentru a-și sublinia intensitatea dezacordului cu lumea ruinată.
Căderea celor două personaje a fost rapidă, bruscă, crudă. Încă un punct comun. Pentru a evidenția ideea regizorală din finalul spectacolului nostru, căderea lui Richard este ilustrată cu piesa The End a celor de la The Doors.
M.B.: De unde aplecarea ta pentru muzică? Pe lângă voce, în Richard al III-lea, cânți și la chitară bas. La câte alte instrumente știi să cânți? Unde, cum ai învățat?
C.Z.N.: Pornește din liceu. Cu prietenul și colegul meu actual la Trupa Harag György, Zsolt Attila Péter (Brackenbury din Richard al III-lea), am avut o formație de progressive rock, Tempest. Mă rog, noi ne încadram în progressive rock, nu sunt chiar sigur că am reprezentat fidel acest gen musical. El cânta la chitară solo, eu la bas.
Apoi, în facultate, în 1997, ne-am strâns trei colegi (Fazekas Ernest - voce, vioară, muzicuță -, Lóránt Márton - voce, chitară acustică - și cu mine - voce, chitară acustică, pian) și am făcut un concert liric unplugged, Din cântecele lui Jack Cole. Spectacolul era în limba maghiară, pe poeziile lui KAF (poetul Ferenc András Kovács, născut în Satu Mare) și pe muzica noastră (100% compoziții originale). L-am jucat la Praga, Budapesta, Szeged, Tata, Viena și în multe orașe din România, chiar și la București. Încă îl mai jucăm și în ziua de azi, am ajuns la aproximativ 80 de reprezentații.
În 2006, la Trupa Harag György, regizorul Csongor Csurulya a montat spectacolul Beatles Forever. În acel spectacol, am cântat în formație de 4: Gábor Rappert-Vencz (voce, chitară solo, pian), Zsolt Attila Péter (voce, chitară solo, muzicuță), István István (voce, tobe) și eu (voce, bas, pian). După ce spectacolul a fost scos din repertoriul teatrului, am rămas la ideea să continuăm ca o formație de cover-uri Beatles. Am ajuns să avem un repertoriu de vreo 20 de piese ale formației din Liverpool.
Și, de aici, ajungem la Woyzeck și Richard al III-lea, unde evoluăm tot ca formație, având norocul că ni s-au alăturat și alți colegi și colege foarte talentați: Blanka Moldován (pian), Máté Erdei (bas), Zsolt Orbán (tobe), Szilárd János Szabó (saxofon), Tibor Gál Bodea (trompetă), Stella Rappert-Vencz (pian) și Evelyn Budizsa (vioară, violoncel).
M.B.: Cum e colaborarea cu István Albu? El a avut ideea acestui tip de spectacol la granița dintre teatru și rock? Cine alege piesele muzicale pe care le interpretați?
C.Z.N.: Ideea și stilul spectacolelor teatru-concert, atât Woyzeck, cât și Richard al III-lea, provin de la István Albu. Mai întâi, el s-a gândit să facă un teatru-concert din Woyzeck după Georg Büchner. Înainte de a lua decizia finală în această privință, s-a consultat cu noi, pentru că nu știa cu exactitate care sunt abilitățile noastre de muzicieni. Primul impact, când am aflat genul de muzică pe care îl dorea, a fost spaima. Rammstein! Industrial rock! Uau! Apoi, am înțeles că alt gen, în afară de Rammstein, nu s-ar potrivi spectacolului. Am avut multe repetiții muzicale ca să prindem stilul. Am avut și îndrăzneala de a mai adăuga încă trei instrumente (vioară, violoncel, trompetă), total diferite de stilul Rammstein, dar foarte necesare și funcționale în contextul spectacolului. De aici a pornit colaborarea noastră cu István Albu și așa am ajuns să facem și piesa lui Shakespeare, Richard al III-lea, la teatrul nostru.
De obicei, István Albu susține că nu se pricepe la muzică, că doar o simte și că nici nu poate să cânte la vreun instrument. Părerea mea este că simte foarte bine unde, de ce și când trebuie să pună o anume piesă muzicală într-un spectacol! Dincolo de admirația pe care o are față de noi ca actori care știm să cântăm la instrumente, are și simțul de a nu pierde "firul roșu" al spectacolului. E meticulos, îndrăzneț și atent. Știu cu siguranță că îi plac multe genuri de muzică și din când în când îi vine câte o idee minunată, ca în cazul lui Richard al III-lea. Colaborarea noastră cu el e bună, fructuoasă și sper din tot sufletul să rămână așa și pe viitor.
M.B.: Nominalizarea la Premiile UNITER. Ce înseamnă pentru tine? Cum ai primit vestea?
C.Z.N.: Avem un grup de WhatsApp pentru Richard al III-lea, unde directorul nostru artistic István Bessenyei ne-a dat vestea privind nominalizările: regie, spectacol și actor principal. Mi-au trebuit vreo două zile ca să îmi revin și să percep că am fost nominalizat. E o deosebită onoare pentru mine pe care, sincer, nu găsesc cuvinte ca să o descriu. E ceva unic și deosebit. Mulțumesc pentru încrederea acordată, sunt tare recunoscător și onorat!
M.B.: Cum e acum atmosfera în Trupa Harag György, Csongor, cum te simți?
C.Z.N.: Indiferent de regizor, de stilul spectacolului, părerea mea este că trupa se adaptează bine. Eu simt o forță coerentă și o plăcere de a juca la maximum. Dacă iau ca exemplu Richard al III-lea, susținerea pe care o simt în timpul spectacolului este ceva extraordinar. E un sentiment foarte plăcut și simt multă recunoștință față de colegii mei cu care putem merge înainte. Sunt mulțumit :)!