Alexandra Felseghi (37 de ani) este nominalizată la categoria Cel mai bun text dramatic românesc montat în premieră absolută pentru Lina în regia Adinei Lazăr, producție a Teatrului Andrei Mureșanu (TAM) din Sfântu Gheorghe. În cele o urmează, va fi vorba de Clujul cel faimos versus teatrul cel independent, teatrul documentar versus teatrul documentat, Adina Lazăr & Andrei Măjeri, mărturisiri despre rostul de a scrie teatru, despre rolul privilegiat al autorului, despre importanța poveștii și câte și mai câte!
Mihai Brezeanu: Alexandra, încep prin a te felicita pentru ideea de a avea și pentru felul în care arată site-ul tău, https://alexandrafelseghi.ro/. O sursă de informații excelentă! Înainte de a povesti despre Lina și nominalizarea la UNITER 2025, te-aș ruga, dacă ești de acord, să trecem puțin prin cariera de până la acest moment. Ești clujeancă, ai făcut facultatea în Cluj, locuiești în prezent în Cluj. Cum e viața în orașul ăsta de care, de la o vreme, pare că a devenit cool să facă toată lumea mișto? Chiar, te enervează, te amuză miștourile astea?
Alexandra Felseghi: Cum e viața într-un oraș aglomerat, nejustificat de scump și cu multe cafenele? Uneori e bună, când te plimbi pe centru, în weekend, pe vreme faină, cu căștile în urechi și cu o cafea overpriced cu lapte vegetal în mână. Alteori, când trebuie să ajungi la muncă dimineața și stai blocat în trafic, viața poate fi foarte nesuferită și atunci miștourile astea despre Cluj nu ți se mai par nici cool, nici amuzante și nici enervante, ci total îndreptățite. (Și nu, nu deschidem aici discuția cu metroul...!) Dar, fie că-mi place, fie că nu, Cluj e acasă. Am crescut în acest oraș, îi știu toate detaliile, toate clădirile, i-am inspectat toate gangurile și locurile părăsite, i-am observat evoluția surprinzătoare de la gri-ul anilor '90, la tricoloarele băncilor de început de 2000, sfârșind acum cu clădiri de birouri cu geamuri multe, acces pe cartele cu cip-uri și restaurante de fine dining unde e de mers doar în ziua de salar' și dacă treci printr-un YOLO-moment.
Dar Clujul nu înseamnă doar acest spațiu de afaceri sau doar festivaluri. Clujul înseamnă și miile de studenți care îi dau viață în fiecare an, orașul în care mulți descoperă cine sunt și învață cum să fie pe cont propriu. Clujul mai înseamnă și comunitatea de artiști care se luptă an de an să rămână pe cont propriu în condițiile în care chiriilor din Cluj li s-a dus buhul de cât sunt de ridicate. Iar acest lucru îți afectează parcursul, sau îl deviază, sau te provoacă să găsești tot felul de alternative.
Imediat după ce am terminat facultatea, în 2011, am înființat, alături de alți trei colegi de generație, o asociație artistică, Create.Act.Enjoy, pentru că "voiam să facem lucrurile în felul nostru". Însă, ca să facem lucrurile "în felul nostru", aveam nevoie și de un spațiu de desfășurare. Și iată cum, din acest punct, am ajuns să ne lovim de realitățile orașului: distanțe și prețuri, prețuri și chirii, chirii și proprietari, proprietari și cerințe, cerințe și lipsuri, lipsuri și finanțări, din nou, și din nou, și din nou. Unde mai încape arta în tot acest tăvălug administrativ și birocratic, care îți ucide spiritul dacă îi dai voie să te încalece?
Nu doar la Cluj, ci și peste tot, o meserie în artă ține de "puterea noastră de a îndura", cum a zis Nina lui Cehov. Și puterea asta de a îndura vine din cât de puternică e această vocație pe care ți-ai descoperit-o, cât de mult te arde pe dinăuntru. Și atunci ești dispus să faci sacrificii pe care nici măcar nu le consideri ca fiind asta: "sacrificii".
Am lucrat exclusiv în sectorul independent cam zece ani. Au fost anii mei de experimente, de inconștiență, de nisipuri mișcătoare, de încercări, de creștere (înțeleasă ca "maturizare") și am supraviețuit și îmi sunt dragi toți acei zece ani. Nu regret nimic: nici spațiile uneori insalubre în care ne-am apucat să facem artă, nici recuzitele depozitate în saci de gunoi pe care îi căram după noi prin toate locurile, nici spectacolele cu o masă și două scaune, ușor transportabile într-un portbagaj, nici spectacolele începute cu o jumătate de oră întârziere, că mai erau câteva comenzi de dus la mese și "să nu deranjăm cu bârâitul aparatului de cafea", nici nopțile pierdute cu strategiile de promovare și comunicatele de presă pe care le făceam tot noi după repetiții, nici tehnicul / curățenia în sală de dinainte de spectacol. Nu, nu le regret. Toate lucrurile astea te călesc. Și, dacă am învățat ceva esențial din ele, este că, indiferent de condițiile în care se întâmplă un spectacol, ce ține oamenii aproape e povestea. Povestea și nimic altceva.
M.B.: Ai absolvit studiile de licență în domeniul regiei de teatru în cadrul Facultății de Teatru și Film a Universității Babeș-Bolyai, în 2009, dar acum, la aproape 16 ani distanță, ești una dintre cele mai importante voci ale dramaturgiei românești contemporane și predai "cursuri de scriitură pentru spectacol" (citat de pe site-ul tău) în cadrul secției Teatrologie a facultății pe care ai absolvit-o, în cadrul căreia ocupi postul de lector universitar. De ce ai dat la regie, de ce n-ai continuat cu regia și cum ai ajuns să scrii teatru?
A.F.: Eu cred că parcursul unui om nu e ceva linear și, personal, cunosc puține cazuri în care cineva rămâne la 30 de ani ca la 19. Viața e o continuă descoperire de sine și, pentru mine, regia a fost una din acestea.
Am dat la regie la 19 ani dintr-un soi de fascinație, fără să știu foarte clar "cu ce se mănâncă". În liceu, mergeam des la teatru și m-a atras spectacolul ca "mașinărie în care toate rotițele merg în aceeași direcție" sau nu mai știu cum formulasem, dar cam așa ceva. Actriță nu mi-am dorit niciodată să fiu și mi s-a părut că regia ar fi ceea ce căutam, de fapt.
Iar de scris, m-am apropiat prin regie, căutând texte pe care nu le găseam, rescriind texte care nu-mi plăceau sau încercând să ilustrez cât mai mult din ceea ce consideram important eu și colaboratorii mei de atunci. Și așa, am realizat că partea asta cu lucrul pe text mă interesează cel mai mult din proces și acolo se duce cam toată energia mea.
Nu am separat niciodată scrisul de procesul de repetiții (nici acum nu o fac, de asta nici nu am texte de sertar). Regia m-a ajutat să înțeleg întregul fenomen (sau "magie") care transformă o idee în ceva palpabil, concret și cred că acest lucru e esențial pentru orice dramaturg sau autor de teatru. Să scrii o piesă pentru scenă e în aceeași măsură și un proces solitar, și unul de colaborare, și unul de egoism, dar, paradoxal, și de generozitate. Să știi să împarți povestea cu ceilalți...
M.B.: Cumva, în mintea mea, numele dramaturgei Alexandra Felseghi e automat legat de cel al regizoarei Adina Lazăr. Ați realizat împreună, printre altele, Trilogia Nedreptății (Verde tăiat, producție a Asociației Pro Teatru din Zalău, premieră 2020, Nu mai ține linia ocupată, producție a Teatrului Național din Cluj, premieră 2021 și Lina, producție TAM, premieră 2024), Nu vorbim despre asta (Teatrul Odeon, premieră 2023). Ce titluri am ratat? Cum e relația cu Adina?
A.F.: Cu Adina am început să lucrez în 2017, în independent. Compania din care făceam parte la vremea respectivă a fost producător pentru cel de-al doilea spectacol al Adinei, Pena (2016). Mult mai târziu mi-a spus că ce a convins-o să lucrăm împreună a fost faptul că reacționam exact la lucrurile la care spera ca spectatorul să reacționeze. Aparent, le punctasem pe toate.
Prima noastră colaborare a început, deci, ca o glumă, în genul "hai să vedem ce o să iasă". Era și prima mea colaborare în postura exclusivă de dramaturg. Până în 2017, îmi scrisesem și regizasem singură textele. Și așa a ieșit producția Eat Me (2017, produs de Create.Act.Enjoy) care se concentra pe tema imaginii de sine într-o eră a presiunilor sociale legate de un lifestyle sănătos și alte tips & tricks pentru o viață mai fericită, mai lungă și mai împlinită. Și, pentru că ne-a plăcut așa de mult să lucrăm împreună și ne-am distrat, am hotărât să continuăm.
Următoarele două spectacole, 3 Milioane (2018, produs de Create.Act.Enjoy) și Fabrici și Uzine (2019, produs de Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale, Zalău) au fost două producții de documentar, finanțate de AFCN, și care s-au bucurat de atenția publicului și de turnee prin țară. Dar, fie că am ales să vorbim despre referendumul pentru familia tradițională (ca în 3 Milioane), fie despre destinul unei fabrici dintr-un orășel industrial (ca în Fabrici și Uzine), am făcut-o și cu o anumită doză de umor. Și asta cred că reflectă foarte bine relația pe care o am cu Adina pe și dincolo de scenă: există întotdeauna un echilibru între lucrurile grave și umor pe care le construim împreună. Pentru că, în fond, așa e și viața, nu? Și așa suntem și noi, ca oameni: pentru noi, umorul e o parte foarte importantă a existenței. Și poate acesta e și unul din lucrurile care facilitează această colaborare, același tip de umor.
Crezul Adinei e că provocarea râsului în spectator pregătește, de fapt, terenul, îi creează deschiderea pentru a primi și celelalte părți din spectacol, mai puțin... plăcute sau digerabile. Explorarea acestei dimensiuni, mergând chiar sub forma unui experiment social pe care l-am făcut în privința receptării publicului a fost și Trilogia Nedreptății de care ai amintit. Cele trei spectacole reprezintă, de fapt, și desprinderea noastră de teatrul documentar, pe care începusem să-l percepem ca pe o formă prea rigidă pentru ceea ce ne doream. Așa s-a născut conceptul de "teatru documentat", ca o formă hibridă care unește tehnici specifice documentarului cu formele clasice. E o propunere artistică pe care o văd dezvoltându-se cu fiecare spectacol și care, observ, începe să prindă tot mai mult teren. De exemplu, studenții mei au devenit foarte interesați în a exersa această tehnică de scriitură, atât la clasă, cât și după încheierea studiilor, și sunt foarte mândră de rezultatele lor
.Fiecare spectacol e o căutare personală, pe care o facem împreună, dar e și o susținere reciprocă pe care o apreciez și de care mă bucur de fiecare dată. Și e un sentiment foarte fain când știi exact ce își dorește celălalt, fără să mai fie nevoie să verbalizezi. Iar asta mi se întâmplă deopotrivă și cu Adina, și cu Andrei Măjeri.
M.B.: Bine că ai pronunțat celălalt nume magic
. Ai o colaborare la fel de strânsă și cu Măjeri. Să amintesc Zeițe de categoria B (coproducție Teatrelli București - Teatrul Național Cluj-Napoca - Teatrul Regina Maria Oradea - Teatrul Mihai Eminescu Botoșani, premieră 2023), La Academie (Teatrul Mihai Eminescu Botoșani, premieră 2023), Pădurea Asumaților (Teatrul Matei Vișniec din Suceava, premieră 2025) și apropiata premieră, din aprilie, cu Richard al III-lea de la Teatrul Regina Maria Oradea, unde semnezi adaptarea. Iarăși, ce mi-a scăpat? Cum e colaborarea cu Andrei?A.F.: Aici nu ți-a scăpat nimic! Prima mea colaborare cu Andrei a fost La Academie, un proiect oarecum riscant, în măsura în care amândoi am ales să ieșim din zona de confort. El, atacând o formă de teatru popular, iar eu, scriind o comedie... în grai moldovenesc! E mai ușor să scrii o dramă cu accente comice decât o comedie pură, o comedie cu umor de calitate. E al naibii de greu și de provocator, totodată. Și ce îmi place la nebunie e că fiecare întâlnire cu Andrei mă scoate din zona de confort și mă face să îmi descopăr niște skills-uri de care habar n-aveam.
Când mi-a propus să scriu textul pentru Zeițe de categoria B, ne-am înrolat cu toții într-un proces foarte intuitiv și am descoperit sensul bâjbâind prin biografii, căutând acel ceva pe care nici nu știam exact să-l verbalizăm și care s-a prefigurat încet-încet. Întâlnirea mea cu Elena Ivanca, Silvia Luca și Ioana Dragoș Gajdó (n.r. cele trei protagoniste din Zeițe de categoria) a fost mai mult decât o întâlnire profesională - o lecție de viață pe care am luat-o cu mine și am s-o păstrez de-acum încolo.
Cât despre Pădurea Asumaților, am trăit sentimentul straniu al întâlnirii ficțiunii de pe scenă cu realitatea discursului halucinant din stradă, ceea ce a transformat spectacolul într-un soi de tragi-comedie. În privința spectacolului nostru de la Oradea, Richard al III-lea, a cărui premiera va avea loc pe 5 și 6 aprilie 2025, încă procesez experiența. Vorbim după...
Ce mă fascinează la Andrei e să-l văd în timpul repetițiilor, cât de multe idei generează, câte imagini provoacă și câte sensuri le poate oferi, ce atenție are pentru fiecare detaliu în scenă, câtă grijă în a păstra fiecare spectacol în forma în care l-a oferit publicului...! E neobosit și lumea asta are nevoie de mai mulți oameni cu asemenea pasiune pentru ceea ce fac.
M.B.: Mi se pare foarte mișto titlul tezei tale de doctorat, pe care ai susținut-o în 2016: "O incursiune în teatrul independent - Performance și creator multiplu". E oare publicată, o putem cumpăra de undeva?
A.F.: Lucrarea mea de doctorat nu este publicată, poate am să decid asta la un moment dat. Ea a reflectat preocupările mele de la începuturi, ca membru într-o companie artistică, cu experimentele și contextul acelor ani.
M.B.: Unde îți place să lucrezi mai mult: în independent sau în teatre de stat? Dintre teatrele de stat, unde te simți mai bine: în cele mari, de tipul Teatrelor Naționale, sau în teatrele din orașe mai mici?
A.F.: Cel mai mult îmi place să lucrez cu oameni implicați, interesați, pasionați, cu care simt că am o chimie și ne inspirăm reciproc. Dacă ei se află în sectorul independent sau în teatre de stat, mai mari sau mai mici, asta nu are nicio importanță. Important e să văd că își doresc să fie în acea poveste și că putem construi ceva împreună.
M.B.: Lina, așadar. Cum ai ajuns la subiectul biografiei Ronei Hartner? A fost ideea ta sau a Adinei? Apropo, am înțeles de ce ai optat pentru schimbarea numelor personajelor reale care sunt de ghicit între parte din eroii piesei, dar de ce ai ales atât de rar folositul Lina pentru numele personajului principal?
A.F.: Pentru că îmi place numele și pentru că discutam cu Adina că ne-am dori un spectacol cu numele personajului principal, care să fie scurt, ușor de reținut și să aibă o rezonanță. Și el a apărut chiar înaintea textului. De regulă, titlul se naște pe parcurs, uneori ajung la un titlu bun mai pe la finalul procesului, dar, de data asta, a fost la început. Sau, nu, mint: dacă stau mai bine să mă gândesc, toate cele trei piese din Trilogia Nedreptății au avut întâi și-ntâi titlul și nimic altceva și la fiecare motivația a fost diferită.
Mă gândeam la subiect de vreo șapte ani și nu se ivise contextul să-l scriu, genul ăla de idee la care tot mai adaugi câte ceva într-un carnețel sau folder și zici "nu se știe niciodată". Adevărul e că mi-era frică să-l atac, pentru că nu-i găsisem cheia potrivită. Cu siguranță dacă îl scriam acum șapte ani arăta total diferit. Dar 2024 se vede că a fost momentul lui și mă bucur că s-a întâmplat așa, în această conjunctură, în acest teatru, cu această echipă. Nu mi-am propus să fac un text biografic și nici unul documentar (am optat, din nou, pentru documentat, ca și pentru celelalte două texte din trilogie).
Dincolo de povești, ce m-a interesat în acest proiect de lungă durată care a însemnat Trilogia Nedreptății (2020-2024), a fost să prezint anumite fenomene care au avut loc (sau au în continuare loc) în societate, care nu ne fac cinste, care sunt absurde și lăsate în derivă, ca o boală netratată. Episodul din viața reală redat în Lina îl văzusem la televizor atunci când s-a difuzat. Cu acea ocazie, am învățat un cuvânt nou, sexgate, și am aflat și ce înseamnă. Aveam 11 sau 12 ani. În toate sufrageriile de cartier, televizoarele au redat aceeași emisiune, părerile erau împărțite, sufletele înfocate, ca la un meci de fotbal.
Privind cu ochii de acum, nu ni se mai pare normal. Nu era normal nici atunci, dar, sub coperta "senzaționalului", publicul a omis faptul că se aflau acolo oameni ce nu și-au meritat umilirea publică și ale căror vieți au rămas afectate de publicitate nedorită mulți ani după aceea. Iar umilirea publică în era internetului și discursurile de instigare la ură invocând libertatea de exprimare sunt astăzi extrem de periculoase și de frecvente. Și asta e, de fapt, ceea ce un text ca Lina condamnă.
M.B.: Cum a decurs scrierea textului? Ai venit cu el gata când au început repetițiile sau ai mai lucrat pe el la scenă? Cum a mers colaborarea cu trupa de la TAM?
A.F.: A existat o variantă de început. Au existat și multe alte variante intermediare. Până să ajungă la public, textele mele suferă mai multe versiuni, pentru că se întâmplă să mai modific și pe perioada repetițiilor, dacă simt că este nevoie sau dacă cred că unele scene se cer dezvoltate sau reduse. Și a fost și un tur de forță și o mare bucurie să lucrez cu aproape toată trupa TAM, cu care doream de multă vreme să mă întâlnesc. M-am simțit ca acasă cu ei și mă gândesc cu nostalgie la întregul proces.
M.B.: Îți adresez un set de întrebări pe care i l-am pus și lui Doru Vatavului, unul dintre "adversarii" tăi din seara de 26 mai 2025, de la Craiova
: Ce zici de nominalizarea asta la Premiile UNITER, te așteptai? Ți se pare relevantă categoria "cel mai bun text dramatic românesc montat în premieră absolută", e ok că s-a renunțat la "cea mai bună piesă românească a anului"?.F.: Mi se pare foarte relevantă categoria și era necesar să fie introdusă în condițiile în care cred că se practică tot mai mult colaborarea cu un dramaturg la scenă în timpul repetițiilor, dar și pentru că sunt mulți care scriu pentru o producție anume. Și eu fac asta și mă bucură să văd că o experiență atât de dragă mie și care mi-a acaparat o mare parte din 2024 nu a trecut neobservată. Cred, de asemenea, că se putea păstra și "cea mai bună piesă românească a anului", pentru că reflectă o altă abordare în privința scrierii de texte dedicate scenei.
M.B.: Cum stăm cu dramaturgia contemporană în România momentului, Alexandra? Ți se pare că se scrie mult, teatrele vă dau suficiente șanse, regizorii sunt interesați să monteze piese scrise acum? Dar publicul, cum primește publicul spectacole pe texte noi?
A.F.: Cred că există un interes mai mare decât era pe vremea când am ieșit din școală. Sunt și mai mulți artiști dispuși să își asume rolul de dramaturg și asta datorită faptului că practicile la scenă se schimbă și regizorii (în special cei tineri) aleg colaborarea cu un dramaturg, ca duo creativ. Treptat-treptat, se înțelege faptul că autorul de teatru sau dramaturgul nu e un outsider, nu e o existență de hârtie, ci un om viu și binevenit în laboratorul de creație. Și e, după mine, cea mai mișto și privilegiată poziție pe care o poți avea: aceea de a vedea cum o echipă întreagă de oameni atât de diferiți, regizori, actori, scenografi, coregrafi, compozitori, personal tehnic, fac tot ce pot ca să construiască pe scenă un univers pe care ai îndrăznit să-l visezi într-o zi. Și ești singurul care vede tot acest proces de transformare, de la o idee firavă pe care nici nu știi de unde să o apuci, la schelă și carne și public.