Csaba Boros (35 de ani) este nominalizat la categoria Cea mai bună muzică originală și sound design pentru muzica spectacolului Regina nopții, regia Leta Popescu, producție a Teatrului Dramatic Fani Tardini din Galați. Csaba vă propune o fascinantă incursiune în ce vasăzică muzica aplicată, relația dintre teatrul din Centrul și Estul Europei și muzica originală și care este teatrul din România cel mai bine dotat din punct de vedere tehnic și uman pentru crearea unui univers sonor de înaltă fidelitate.
Mihai Brezeanu: Csaba, încep prin a invita cititorii să citească, pe LiterNet, textele (1 și 2) pe care regizoarea Leta Popescu, interpreta rolului principal, Oana Mogoș, și cu tine le-ați dedicat procesului de creare a muzicii din Regina nopții. O mică-mare aventură, adorabilă, cu un final foarte fericit (sunt șanse să urcați toți trei pe scena Naționalului craiovean pe 26 mai 2025 și să luați câte un UNITER de căciulă!), dar aventură, totuși. Așa de sinuos-spectaculos se naște mereu muzica unui spectacol?
Csaba Boros: Drumul "peisajului sonor" al unei creații teatrale, ca să mă exprim astfel, nu poate fi niciodată imaginat pe foile unui caiet de matematică. Uneori, acest drum este extrem de sinuos, cu urcușuri și coborâșuri imprevizibile, și devine clar abia atunci când privești înapoi și îi observi contururile. Nu cred că există două procese de lucru identice, nici măcar ca metodologie, deoarece, de fiecare dată, trebuie să dobândesc percepția unei constelații complet noi și unice. Aș putea spune că munca unui compozitor de muzică aplicată[i] nu se reduce doar la procesul clasic de compoziție, ci că acesta caută în mod constant noi corelații, creând și menținând un tip de comunicare aparte, în care conceptul regizoral, prezența elementară a actorilor și atmosfera vizuală se împletesc.
Am putea spune că este un proces asemănător cu rezolvarea unui cub Rubik, deoarece compozitorul poate asambla aceeași combinație în mai multe moduri, în funcție de cât de profund reușește să se conecteze cu ceilalți creatori. Această căutare presupune dificultăți, uneori eșecuri, și totuși nu trebuie pierdut firul - trebuie găsită calea spre ceilalți și spre public. Da, este o aventură uriașă și o provocare, dar cred că fără o curiozitate reciprocă, acest proces nu ar putea funcționa!
În contextul spectacolului Regina Nopții de la Galați, această curiozitate a reprezentat, din punct de vedere cultural, o aventură extraordinară. Iubesc muzica tradițională românească. În ea se dezvăluie o bogăție incredibilă, modul în care integrează elemente din diverse culturi este absolut fascinant. Așadar, curiozitatea și încrederea din partea Letei s-au dovedit a fi reciproce, deoarece faptul că mi-a încredințat mie - unui compozitor crescut într-o cultură maghiară autentică - inspirația din cultura și / sau folclorul românesc, a creat un cadru de interpretare complet neașteptat. Din punctul meu de vedere, dialogul dintre culturi poate genera în spectator acea curiozitate și uimire care se realizează în procesul creației, mai ales atunci când lucrăm cu un limbaj sonor neconvențional.
M.B.: Promit să revenim la spectacolul gălățean, dar, până atunci, îți propun o scurtă incursiune în traseul tău profesional. Ești născut la Sândominic, undeva la mijlocul distanței dintre Miercurea Ciuc și Gheorgheni, ai terminat Liceul de Artă Nagy István din Miercurea-Ciuc și apoi ai absolvit studii de licență și masterat în arta actorului în cadrul Facultății de Arte în Limba Maghiară a Universității de Arte din Târgu-Mureș. În prima parte a deceniului trecut, ai fost chiar angajat ca actor, o stagiune la Trupa Harag György a Teatrului de Nord din Satu Mare și două stagiuni la Compania Tompa Miklós din cadrul Teatrului Național din Târgu-Mureș. În paralel, ai început, din 2010, să scrii muzică de teatru și film, ai absolvit un al doilea program de licență, de data asta în specializarea Muzică, și un al doilea master, în specializarea Concepții muzicale contemporane, la aceeași facultate mureșeană unde acum deții un post de lector universitar în cadrul Departamentului de Muzică. Teza ta de doctorat, susținută în 2021, se numește Muzica în teatrul lui György Harag - o abordare hermeneutică (e oare publicată, se poate cumpăra de undeva?).
De unde pasiunea pentru teatru? Dar cea pentru muzică? Cum au fost anii de actorie și cum de ai renunțat la prima ta profesie?
C.B.: Pasiunea mea pentru muzică nu a avut niciun semn prevestitor, deoarece am făcut cunoștință relativ târziu cu ceea ce se numește muzică clasică - moment din care, de altfel, pot data începuturile acestei pasiuni. Aveam aproximativ 16 ani când am auzit pentru prima dată Concertul pentru două viori în re minor de Bach, interpretat de David Oistrah și Yehudi Menuhin, apoi Concertul nr. 1 pentru pian în re minor, în interpretarea lui Glenn Gould. Până în ziua de azi, Bach este primul pe playlistul meu de Spotify. După aceste două lucrări, a urmat o adevărată avalanșă de noi compoziții, noi epoci, noi stiluri muzicale și, astfel, s-a transformat într-o pasiune autentică explorarea lumii diferiților compozitori și interpreți.
Am început să studiez muzica tot târziu, în ultimii ani de liceu, în paralel cu studiile mele de arte plastice, pentru că, inițial, intenționam să devin artist plastic. Da, privind în urmă, aceste schimbări pot părea curbe foarte bruște în traseul meu profesional, dar nu regret nimic, pentru că astfel am avut ocazia să cunosc multiple fațete ale artelor, și cred că mi-a fost mult mai ușor să înțeleg și să asimilez punctele de vedere și viziunile artistice ale diferiților creatori. Astfel, drumul meu spre teatru a fost unul firesc, pentru că acolo se regăsește din plin ideea de Gesamtkunstwerk, colaborarea dintre artele conexe.
În timpul studiilor de actorie, am început să compun miniaturi pentru examenele regizorale, iar în paralel am luat lecții private cu domnul Boldizsár Csíky, de la care am dobândit cele mai valoroase cunoștințe de meșteșug muzical. Nu cred că actoria a fost pentru mine o vocație, o profesie în adevăratul sens al cuvântului. A fost mai degrabă o aventură. În primii ani după facultate am jucat roluri destul de nesemnificative în comparație cu cele pe care le interpretasem în timpul studiilor, iar acest lucru a fost pentru mine un semnal clar că nu ar trebui să-mi risipesc timpul și creativitatea așteptând pe margine un rol care să mă provoace cu adevărat. Așa că am făcut un pas înainte - și a fost cea mai bună decizie a vieții mele. Pasiunea mea pentru teatru a rămas, dar scena nu mi-a lipsit niciodată. Lumea sunetului, a muzicii și a atmosferei create prin muzică a fost direcția în care am reușit să mă împlinesc. A fost ca și cum aș fi ajuns, în sfârșit, acolo unde îmi era locul.
Cât privește teza mea de doctorat, pornind de la ea, am scris o carte, pe care am publicat-o sub titlul Hermeneutica muzicii aplicate. Cartea este publicată în limba maghiară într-o co-editare a editurilor EIKON din București și UArtPress din Târgu Mureș (titlul original este Az alkalmazott zene hermeneutikája - uartpress.ro/press)
M.B.: Care sunt marile tale pasiuni muzicale? Ai modele printre compozitorii de muzică pentru scenă? Preferi să compui muzică pentru vocile actorilor sau bucăți instrumentale? Pe cele din urmă, le vrei interpretate live sau redate sub formă înregistrată?
Cs.B.: Întrebări dificile. Dacă cineva este compozitor de muzică aplicată, adică arta sa se manifestă în raport cu armonia dintre artele conexe, este greu să te atașezi de o singură pasiune muzicală, deoarece ceea ce îți este apropiat s-ar putea să nu rezoneze la fel și în alții. Dar, ca să răspund la întrebare, cel mai aproape de mine se află minimalismul european, iar în cadrul acestuia, muzica sacră a secolului XXI.
În ceea ce privește modelele, stau destul de prost, deoarece sunt puține forumuri în care muzica aplicată să poată fi prezentată independent - și, să fim sinceri, nici nu e acesta scopul. Există însă compozitori extrem de talentați, precum Ovidiu Iloc, ale cărui lucrări au o expresie sonoră cu totul aparte. Vlaicu Golcea, care a trecut deja la un alt nivel și a dobândit recunoaștere internațională, este un creator excepțional și extrem de rafinat, care excelează în muzica electronică, dar cunoaște profund și universul sonor. Din păcate, ne confruntăm și cu situații absurde, în care, din lipsa unei educații adecvate, mulți se definesc ca fiind compozitori, deși nu sunt capabili să scrie o melodie simplă, deoarece în anumite genuri muzicale, programele software au preluat acest rol. Nu consider că acesta este un fenomen sustenabil, deoarece direcția de dezvoltare a muzicii poate foarte ușor să alunece spre regres. Printre altele, acesta este și motivul pentru care teatrele manifestă din ce în ce mai puțin interes în a angaja muzicieni sau în a asigura o pregătire profesională actorilor în ceea ce privește muzica și formarea vocală. Compozitorii sunt adesea nevoiți să lucreze cu ceea ce au la dispoziție.
M-am confruntat de multe ori cu situații în care îmi imaginam coruri într-un spectacol, munceam enorm, iar în final trebuia să renunț la două voci pentru ca partitura să devină cântabilă. Îmi place să combin corurile cu ansambluri instrumentale neobișnuite și / sau de muzică de cameră, dar, de cele mai multe ori, între viziunea mea și realitate se cască un hău de netrecut. La fel stau lucrurile și cu muzica live. Puține teatre își pot permite să aibă o orchestră proprie, deși prezența muzicienilor contribuie esențial la crearea catharsisului. Așadar, de cele mai multe ori, compozitorii, inclusiv eu, trebuie să recurgă la soluții alternative pentru a obține efectul dorit.
M.B.: Ai la activ colaborări cu regizori foarte importanți, printre care László Bocsárdi (printre altele, la Clasa noastră, producție a Naționalului clujean, premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol al anului 2015), Leta Popescu, Radu Afrim (Beție, premieră 2018, și Grand Hotel Pasărea Retro, premieră 2021, ambele producții ale Teatrului Național din Târgu-Mureș, Compania Tompa Miklós), Gábor Tompa (I Am the Wind, premieră 2025 a Teatrului Maghiar de Stat Cluj) sau Attila Keresztes (posibil regizorul cu care ai avut cele mai multe colaborări până acum). Cum e să lucrezi cu aceste nume mari? Sunt diferențe majore, sunt asemănări remarcabile?
Cs.B.: Sunt foarte recunoscător sorții că am avut și am în continuare ocazia să lucrez cu figuri marcante ale teatrului contemporan. Cred că, în afară de câțiva dintre ei, ceea ce i-a provocat să colaboreze cu mine a fost și faptul că, pe lângă muzică, am o pregătire în domeniul teatrului și că îmi continui constant formarea profesională. În prezent, studiez compoziție la Academia Națională de Muzică Gheorghe Dima din Cluj, sub îndrumarea domnului profesor Adrian Pop.
În ceea ce privește asemănările dintre regizorii pe care i-ai amintit - diferențele evidente se pot vedea clar în spectacolele lor -, toți acordă o importanță deosebită muzicii și nu le este indiferent ce elemente stilistice și / sau de gen aplic în lucrările mele. Fiecare dintre ei este conștient de capacitatea muzicii de a "povesti" lucruri care ajung la spectator printr-un mesaj non-verbal, printr-un gest sonor.
De exemplu, în timpul repetițiilor pentru Clasa noastră, László Bocsárdi a participat la toate repetițiile muzicale, în timp ce îi învățam pe membrii trupei să cânte piese corale în trei și patru voci. Deși nu am vorbit niciodată despre acest aspect, sunt convins că a existat o inspirație reciprocă, născută din curiozitatea față de două domenii artistice diferite, dar în esență asemănătoare. Attila Keresztes este omul experimentului și mi-a oferit o libertate imensă pentru a explora toate genurile, de la muzică experimentală la cea liturgică. Pe Radu Afrim l-a inspirat intervenția directă, dorința ca muzica să se nască sub ochii săi, nu în singurătatea compozitorului. Cu Gábor Tompa am simțit pentru prima dată în cariera mea că sunt un adevărat partener de creație în procesul de naștere al unui spectacol, iar modul în care a regizat lucrările mele a depășit orice așteptare pe care o avusesem anterior: de la prima notă până la ultima.
Este o experiență fantastică să pot privi teatrul din atât de multe perspective și viziuni diferite!
M.B.: În general, cât de deschiși întru colaborarea cu compozitori pentru realizarea de muzici originale ți se pare că sunt regizorii de teatru din România, Ungaria și restul Europei Centrale? Dar directorii de teatre? Să spunem că, în 2019, ai primit premiul Złota Maska (Masca de Aur) pentru cea mai bună muzică de scenă, acordat de Asociația Teatrelor Sileziene, pentru muzica spectacolului Romeo i Julija / Romeo și Julieta, montat de Attila Keresztes la Teatrul Jan Kochanowski din Opole (Polonia).
Cs.B.: În ultimii ani, să spunem în ultimul deceniu și jumătate, compoziția muzicii aplicate câștigă tot mai mult teren ca formă specifică de expresie teatrală / artistică. Evident, în vestul Europei, are deja o tradiție mult mai puternică. În teza mea de doctorat, am încercat să explorez tocmai acest progres, și anume să identific momentul din istoria teatrului românesc în care un anumit grup de regizori a început să solicite prezența unui compozitor și a unei muzici originale, scrise în funcție de spectacol și de concepția regizorală. Am plasat în centrul cercetării mele teatrul lui György Harag, dar nu putem trece fără să menționăm și nume precum Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, David Esrig sau Radu Penciulescu, care au fost adevărați pionieri în acest domeniu. Astfel, recunoașterea și poziționarea muzicii originale în prim-plan a început relativ devreme, încă din anii '50 ai secolului trecut, dar susținerea reală a venit abia în secolul XXI.
Polonia este un exemplu foarte bun, care demonstrează că nu doar regizorii sau conducerea teatrelor, ci și publicul simte nevoia de a trata această formă de expresie cu atenție specială. În teatrul polonez există obiceiul ca, la premiere, publicul să strige în cor "Muzică! Muzică! Muzică!" și să aplaude compozitorul și separat de ceilalți creatori. Aceasta este o tradiție care apare în diferite culturi.
Unele teatre alternative, cum este Reactor din Cluj, au ajuns deja în punctul în care comandă spectacole muzicale proprii, scrise special la cererea lor, iar compozitorul este invitat să creeze o partitură originală pentru aceste producții (n.r. Csaba Boros este unul dintre 11 compozitori care au realizat muzica în spectacolul Visul, musical Reactor în regia lui Dragoș Alexandru Mușoiu cu premiera în septembrie 2022). În teatrele de repertoriu, acest moment de creare a unei astfel de culturi încă se lasă așteptat, dar sper că nu pentru mult timp, deoarece este tot mai acută nevoia de noi opere și creații originale.
M.B.: Păstrând zona de referință geografică, cum stau teatrele din punct de vedere al dotării tehnice când vine vorba de redarea cât mai fidelă a muzicii și, în general, a universului sonor?
Cs.B.: În ultimii ani, în linii mari, toate teatrele s-au aliniat la un nivel tehnic european, însă trebuie să spun că singurul teatru cu adevărat impecabil din acest punct de vedere este Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Atât echipamentele sale tehnice, cât și personalul tehnic pot concura cu nivelul oricărui teatru important din Occident. Este important de menționat că nu este vorba doar despre echipamentele tehnice, ci și despre inginerii de sunet, care, spectacol de spectacol, creează universul sonor. Din acest punct de vedere, încă există lacune, dar nu doar la noi.
Vince Oláh, inginerul de sunet al Teatrului Național din Târgu Mureș, și Viktor Dubován, inginerul de sunet al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, sunt doi profesioniști de calibru, oameni cu o sensibilitate aparte, care nu sunt doar tehnicieni, ci adevărați specialiști cu un auz muzical remarcabil, în sensul cel mai nobil al cuvântului. Competența lor este un element esențial în determinarea modului în care muzica prinde viață pe scenă. Cu mai puțin de zece ani în urmă, pentru producția Macbeth de la Teatrul Național din Târgu Mureș (n.r. premieră aprilie 2017 în regia lui Attila Keresztes), a fost invitat inginerul de sunet al Teatrului Vígszínház din Budapesta pentru a asigura funcționarea optimă a spațiului acustic al spectacolului. Totuși, în ultimii ani, datorită numeroaselor investiții europene, teatrul a trecut printr-un proces amplu de modernizare în ceea ce privește parametrii tehnici.
M.B.: Revenind la UNITER 2025, ce înseamnă pentru tine nominalizarea aceasta? Te așteptai la ea?
Cs.B.: Nu mă așteptam deloc la acest lucru și, sincer, m-a surprins atât de tare încât mi-au trebuit câteva zile să realizez cu adevărat ce înseamnă. În ultimii ani, împreună cu conducerea Departamentului de Muzică, lucrăm la crearea unei specializări de compoziție muzică aplicată în cadrul Universității de Arte din Târgu Mureș. Dorim să dezvoltăm un program de studiu în colaborare cu facultățile de teatru și media, oferind o pregătire care să confere un grad tot mai accentuat de profesionalism prezenței muzicii în teatru și în artele conexe. Din această perspectivă, această nominalizare înseamnă foarte mult pentru mine - ca și cum ar oferi undă verde unei inițiative necesare, unei specializări care lipsește încă din România, dar care, în țările UE, are o tradiție puternică și se bucură de mare popularitate. Nu în ultimul rând, sunt recunoscător tuturor celor care au avut încredere în mine și care mi-au oferit oportunitatea de a experimenta lumi sonore în teatru. Mă gândesc aici, în primul rând, la actorii trupei Fani Tardini din Galați și la Leta Popescu, alături de care am lucrat de repetate ori și de la care am învățat foarte multe despre această profesie, despre Teatru.