25.03.2025
Ediția a 33-a a Galei Premiilor UNITER va avea loc luni, 26 mai 2025, în Sala Amza Pellea a Teatrului Național Marin Sorescu din Craiova. LiterNet vă propune o serie de interviuri cu o parte dintre nominalizații anului.

Roxana Sabău (40 de ani) este nominalizată la categoria cea mai bună actriță în rol principal pentru rolul Katie Carney din spectacolul Luntrașul de Jez Butterworth, regia Horia Suru, producție a Teatrului Clasic Ioan Slavici Arad. Există pe lumea asta oameni calzi, tonici, încrezători în viitor și în semeni care reușesc să transmită toate acestea cu maximă naturalețe inclusiv în scris. Roxana e unul dintre acești oameni.

Roxana Sabău (foto: Laurian Popa)

Mihai Brezeanu: Roxana, ești născută în Arad, ai absolvit, în 2007, specializarea Artele Spectacolului Actorie din cadrul Facultății de Muzică și Teatru a Universității de Vest din Timișoara, după care te-ai angajat la Teatrul Clasic Ioan Slavici Arad (TCISA). Banatul și iar Banatul . Cum așa?
Roxana Sabău: Păi, știi cum se spune: "Banatu-i fruncea!" . În cazul meu, povestea este foarte simplă, să știi. Eu încă din liceu am început să cochetez cu actoria. În clasa a zecea făceam parte din două trupe de teatru de amatori pentru adolescenți: una a actorului Costin Gavază (care ulterior s-a "transferat" la Teatrul Național din Tg. Mureș) și cealaltă a actorului Ioan Peter (care ulterior mi-a devenit coleg la Arad). În clasa a douăsprezecea, am și avut o colaborare cu TCISA, deci, cumva, brațele erau deja deschise pentru mine aici. Și am avut și mare noroc: după licență, m-am și angajat. Inițial, voiam să stau câțiva ani, să prind puțină experiență și după aceea să zbor către zări (a se citi teatre) mai îndepărtate, dar, până la urmă am rămas aici. Și nu regret nici o secundă.

M.B.: Dacă tot focalizăm pe Banat, cum e facultatea de actorie de la Timișoara? Se tot vorbește de pregătirea studenților la actorie de la Cluj, de la București, de la Iași, de ce nu vorbim atât și de școala de la Timișoara?
R.S.: Facultatea de la Timișoara este într-o continuă creștere. Momentan este doar o secție, aparține de Universitatea de Vest, Facultatea de Muzică și Teatru. Dar se întâmplă lucruri din ce în ce mai bune acolo. Studenții au șansa să aibă ca profesori actori ai Naționalului din Timișoara (TNT) și chiar să și colaboreze cu TNT-ul ocazional. Eu cred și simt că va fi tot mai bine pentru ei și pentru ce li se pregătește.

M.B.: De ce ai ales teatrul ca profesie? Și de ce actoria și nu regia, scenografia, critica?
R.S.: Ehei, stai, că era să aleg ceva și mai și: medicina! Eu sunt crescută (exclusiv) de bunici. Bunicul meu era medic militar. Rezultă: asta urma și eu să devin. Până am fost "infestată" de / cu microbul teatrului. Care se vindecă greu, extrem de greu. Și, ca să îți răspund cu exactitate la întrebare: habar nu am . Niciodată nu m-au atras celelalte meserii atât de mult ca actoria. Nici măcar nu m-am dus mai departe de un desen. Ferească Sfântu' să vezi cum desenez, mai bine nu... Cumva, cred că e mai bine așa. E suficient "tumultul" actoricesc.

M.B.: Cum e viața teatrală în Arad? Dar viața dincolo de teatru?
R.S.: Viața teatrală în Arad e ok. Aș minți să spun că e "Wow!", la fel cum aș minți să spun că e "Suboricecritică". Aradul tot timpul mi s-a părut un oraș cu un mare potențial și cu o mare calitate: deschiderea față de cultură și față de orice vine dinspre ea. Aradul are patru festivaluri de teatru, ceea ce este extraordinar, festivaluri care acoperă o arie largă a "actelor teatrale": Festivalul Internațional de Teatru Clasic, Festivalul Internațional de Teatru Nou, Festivalul Euromarionete și Festivalul de Teatru Underground. Tare, nu?

Și, da, tot timpul se poate mai mult, și mai bine, și mai altfel, și mai, și mai. Dar cred cu tărie că asta se va întâmpla. Va fi mai bine, vor veni vremuri mai bune, teatrul a trecut prin perioade crunte, grele și, uite, suntem aici și vom fi tot aici și de aici încolo!

Viața dincolo de teatru e lină. E cu familie, cu rate, cu alergături prin toate părțile. Viața mea e una simpluță și cred că am ajuns la vârsta la care îmi place că e așa. Eu am fost un copil crescut la țară. Știu să lucrez pământul, mă descurc și cu animalele și știu că acolo mă voi reîntoarce. La o căsuță cu grădină, cu vreo trei găinușe. La citit pe prispa casei o carte bună. La liniște.

M.B.: Dacă e să aleg primele două amintiri legate de Luntrașul vostru, mă opresc la decorurile realizate de Bianca Veșteman și Grigore Pușcariu și la scena dintre personajul tău și cel al cumnatului Quinn (interpretat de Miklós Bács). În cadrul de un realism și o atenție la detalii cinematografice creat de cei doi scenografi, tu și Miklós Bács produceți câteva minute de un farmec tulburător. Cum e să joci într-un asemenea decor naturalist? Cum a fost întâlnirea cu Miklós Bács?
R.S.: Ah, e minunat universul construit de către Bianca și de către Grigore! E o altă lume, atât de minuțios realizată.... E tare bine și frumos să joci în decorul lor. Chiuveta e chiuvetă, aragazul e aragaz, animalele sunt vii . Atât de realist construit, încât, la fiecare reprezentație, am câteva minute să gătesc o omletă de la zero, să fie și gata și comestibilă, deoarece o mănâncă toată familia. Live cooking show, ce mai .

În ce îl privește pe Miklós Bács, toată lumea știe ce fel de actor este. Cât e de "mare". Norocul meu este, și nu folosesc deloc cuvinte mari aici, că am apucat să cunosc și ce e dincolo de meserie: un om cald, un prieten extraordinar, s-au dus ore multe de povești și de taclale ca să putem construi relația ce voi o vedeți pe scenă. Un partener care a sacrificat ore, zile libere, ca să putem să "fim", cu adevărat, Quinn și Katie. A fost bine, tare bine...

M.B.: Ce înseamnă pentru tine rolul Katie Carney și cum ai primit nominalizarea la premiile UNITER?
R.S.: Când am dat casting pentru rol nici nu mi-am imaginat că o să fiu eu Katie. Abia după ce am luat, cred că începusem deja lecturile, m-a lovit realitatea când Horia Suru a spus: "Vezi că ai de dus! Ai de dus greu!".

"Ai de viața mea!". Atunci am zis, no hai, că e de lucru aici . Au fost luni de căutări, de scotocit, de plâns, de draci, de toate alea care vin odată cu munca la un spectacol. Uite, dacă e să îți spun ce îmi place la rolul ăsta, știi ce e? Fata asta, femeia asta se "descompune" pe tot parcursul spectacolului, până la finalul lui. Aș putea da detalii și povesti despre asta, dar prefer să nu o fac. Poate sunt oameni care nu au văzut încă Luntrașul .

Legat de nominalizare, o să dau o "bănățenească": IOAI. Așa am fost! Am râs, am plâns, m-am bucurat de valul de mesaje care a urmat, după care mi-am sunat colegii, i-am chemat la mine și am dat de băut. Mă bucură și mă copleșește nominalizarea asta, să știi. Mă emoționează și mă ambiționează.

M.B.: Cât din Roxana Sabău e în Katie Carney? Ca să nuanțez: cât din tine personajul din piesă ai recunoscut în tine când ai citit piesa și cât din tine ai pus în personajul pe care îl vedem pe scenă?
R.S.: Pe parcursul repetițiilor, mi-am dat seama că mult din mine există în Katie. Și invers. Și aici cred că Horia Suru a intuit câte ceva în momentul în care a ales să mă distribuie în acest rol. La un moment dat, îl mai întrebam: "Aici oare cum trebuie făcut?". Și el îmi răspundea: "Fă acolo, că faci bine". Am pus mult din mine în construcția rolului, mai ales în relația cu familia, cu copiii și cu tot ce ține de casa în care locuim.

Cu fiecare reprezentație mai descopăr câte ceva nou. Chiar și acum, la un aproape un an de la premieră, mai am momente când îmi spun: "Hmm, ce tare! Pe asta nu o știam...". Ceea ce mi se pare super provocator, înseamnă că personajul încă lucrează cu mine și în mine. Și mă bucură aspectul ăsta, înseamnă că avem încă o relație mișto, Katie Carney și cu mine.

M.B.: E o distribuție vastă și, printre altele, plină de copii la Luntrașul. Theodora Sumăndan, 8 ani la momentul premierei, Sofia Muntean, 10 ani și Nina Vasiljević, 11 ani, au mult de jucat, în scene multiple. În același timp, Medeea Chiriac face o treabă foarte bună într-un rol complicat, cel al adolescentului Oscar, pentru care e nominalizată la premiul de debut la UNITER 2025. Cum e interacțiunea cu puștimea teatrului românesc ?
R.S.: Puștimea teatrului românesc e tare mișto. Vine din urmă o generație puternică, vocală și extreeeeem de talentată. Eu, îți zic sincer, la vârsta lor, nu eram așa. Ei sunt extrem de harnici și de curajoși, îmi place enorm să lucrez cu ei.

Cele trei fetițe au fost rachete, stăteau doi timpi de repetiții și lucrau cot la cot cu noi, cu replici, cu tooot. Într-adevăr, ne țineau în priză, pentru că la un moment dat oboseau sau se plictiseau, dar ne și trăgeau de urechi când nu ziceam corect o replică. La capitolul memorie: uaaaaau! Cât despre Medeea, vreau să spun atât: tânăra aceasta are un viitor atât de frumos în față! Și va face cinste scenei, cu vârf și îndesat!

0 comentarii

Publicitate

Sus